Am prins praf în mintea ta, căci nu m-ai mai scos de-acolo de-o sută de ani şi cred c-am să plec. Am nevoie să strălucesc. Aş vrea să fiu în mintea lui mereu, al nu ştiu cui el, dar să ştie când şi cum să mă ridice din gândurile lui murdare, să mă facă curată. N-am să te las să mă adânceşti în ploi şi vânturi, în noroaiele comodităţii tale, în vulcanul imaturităţii tale. Bine c-ai ştiut să te grăbeşti pentru trupul tău când eu îmi storceam sufletul de toate apele lui, spre tine... Dar nu mi-ai primit niciodată râurile. Cum am spus... ai fost prea ocupat...
Acum am să-ţi refuz şi eu râurile, iubindu-te, iubite... şi-am să strălucesc, promit.
Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu