luni, 11 mai 2015

Aripi


Și cum să fiu din nou, când nu mai sunt de mult? Rătăcind în ale tale boli, nevoi și nemuriri cărunte, te scufund în ale mele brațe, în pieptul meu, inima mea nenăscută. Să mă creez din nou, să-mi crească mâini, picioare - altele. Inimă. Suflu. Nevoi. Și pe lângă toate, aripi vreau să-mi crească.

Să zbor peste voi, peste noi, peste nevoi. Și dacă m-oi frânge vreodată, să-mi stea aripile pe loc, să-mi devină trupul scrum, spulberându-se peste pământul încins de soare. Iar aripile să zboare în continuare, să uite de mine, să-și piardă greutatea, să-și piardă nevoia de mine; să plece singure, neunite de trupul meu acum pierdut, nedespărțite vreodată de aer și vânt, ci doar de-un trup mai bun.

Căci trupul meu are nevoi, iar sufletul mi-e plin de pline simțiri depline. Aripile mi le-aș îngreuna cu propria-mi ființă. Iubindu-le, le-aș da libertate, dar

nu am aripi
și nu am ființă
și nu sunt alta
ci aceeași eu
aceeași.

miercuri, 6 mai 2015

Noaptea


Iar prin întunecime am întins mâna, să m-agăț de noapte, ori de-un colț de lună. Eram nudă și mă miram de puterea gândului. Iar vântul nu exista acolo, în lumea de sus, ci doar un aer cald, ca de primăvară. În ceruri e tot timpul primăvară. 

Mă miram de pomeții vii ai lunii, de pielea ei de catifea luminoasă. Și mă iubea, fiindcă eram a nopții. Mă dezmierda și îmi cânta melodii vechi, melodii necunoscute, necântate de nimeni. Nu mă gândeam că sunt atâtea nopți între noi. Uitasem de totul nostru și privirea ta, de cântecele tale și lacrima mea. 

Dar mâna mi-a alunecat de pe colțul de noapte și m-am izbit de pământul de jos. Am căzut printre cearșafuri, m-am scurs din propriul vis ca dintr-un ochi, ca pe-un obraz plâns. M-am îngrămădit în pernă, m-am îngrămădit în tine, neștiind dacă mai încap la fel ca altă dată. Căci corpul meu era umflat de somn și de gânduri, iar noaptea de sus mă făcuse ireală, de parcă nu mai eram a mea 

și nici a ta,

ci doar a ei.