Și cum să fiu din nou, când nu mai sunt de mult? Rătăcind în ale tale boli, nevoi și nemuriri cărunte, te scufund în ale mele brațe, în pieptul meu, inima mea nenăscută. Să mă creez din nou, să-mi crească mâini, picioare - altele. Inimă. Suflu. Nevoi. Și pe lângă toate, aripi vreau să-mi crească.
Să zbor peste voi, peste noi, peste nevoi. Și dacă m-oi frânge vreodată, să-mi stea aripile pe loc, să-mi devină trupul scrum, spulberându-se peste pământul încins de soare. Iar aripile să zboare în continuare, să uite de mine, să-și piardă greutatea, să-și piardă nevoia de mine; să plece singure, neunite de trupul meu acum pierdut, nedespărțite vreodată de aer și vânt, ci doar de-un trup mai bun.
Căci trupul meu are nevoi, iar sufletul mi-e plin de pline simțiri depline. Aripile mi le-aș îngreuna cu propria-mi ființă. Iubindu-le, le-aș da libertate, dar
nu am aripi
și nu am ființă
și nu sunt alta
ci aceeași eu
aceeași.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu