Nu știu ce se întâmplă cu veșnicia noastră și de ce timpul se măsoară acum în ani, când ieri o secundă era ca un luceafăr pe un cer neînstelat. O secundă era un ghimpe sub piele, iar următoarea era ca o petală ce cade ușor, într-o adiere caldă de primăvară târzie. Anii de acum mă îmbătrânesc, fiindcă trec pe nesimțite. Viața mea era o trăire, un regret, un gând sau o izbucnire. Acum lumea mea începe cu tine și se sfârșește cu mine. Lumea mea se trece.
Și ne trecem ca niște trandafiri palizi, roz, cu ghimpii căzuți, cu petalele încă prinse, leșinate și moarte. Dar fluturii noștri vii încă stau în noi și ne învață să urlăm la timp, la cer și în zbor. Să urlăm lumină, să închidem ochii căprui și albaștri și sa-i deschidem pe cei ai sufletului prea zdrobit acum.
Dar afară s-a înfrigurat și păsările cad sloi, rapid și sigur, nu ca frunzele toamna, care se plimbă agale în aer, în vânt, ușoare ca și când n-ar exista. Păsările cad acum zgribulite, plânse și negre. Iar noi cădem în fiecare seară cu capul în pernă, cu gândul în minte, cu sufletul în palme, ca ele. Ne ridicăm dimineața plimbându-ne capul agale, în aer, în vânt, ușor ca și când n-ar exista, ca și cum ar fi toamnă și noi am fi frunze. Dar sufletul e greu și ne trage în jos...
...fiindcă ne trecem.
