Când devin vânt

Te aduc în inima mea când devin vânt și te port după mine, ca pe-o frunză. Te agăți de mine, ca de crengi, tremurând de spaimă... ori de frig. Și zbor cu tine, fără să înțeleg cum și de ce și cine m-a pus pe mine în această lume, plină de tine, în această lună plină.

Mă privești nedumerit căci nu mă recunoști, nu știi nici tu unde-au plecat bucățile din mine. Prin ochi îmi vezi chinurile spre a mă aduna, spre a înceta să mă mai rup, prin gânduri și prin nimicuri. Să nu mă mai risipesc, ca un pumn de nisip.

Ochii zbiară prin apă, prin iris, îți caută privirea, îți ating vocea prea caldă și te cheamă. Se opresc, iar fulgerele din mine îmi acoperă mâinile ce-mi tremură acum de parc-ar sta să cadă, ca frunzele toamna.

Barca

Aș vrea mult să aflu unde mă duce această barcă pe care mi-am construit-o cu sufletul acum aproape douăzeci de ani. În fiecare toamnă am adunat o frunză, ori un gând și le-am atașat la cârmă sau pur și simplu le-am aruncat înauntru, le-am cărat după mine. Și fiecare îngreunează barca, ori o face mai rapidă. Fiecare zgomot l-am cărat înăuntru. Și pe mare plutind atât de lin, am protejat cu privirea fiece pasăre călătoare. Dar altele s-au așezat cu mine în barcă și le-am păstrat și le hrănesc în continuare. Și tot mai am să le dau un cuvânt sau o mie.

Sunt tânără în această barcă și știu că sub ea, în mare, mă așteaptă o lume pe care o văd prin apa asta atât de curată, albastră ca ochii. O lume pe care o observ și nu o înțeleg. O lume care câteodată îmi fură ceva și nu știu ce. Îi dăruiesc mereu și primesc în schimb cuvinte pe care le leg și din care fac un șirag și-l pun pe piept.

Și strâng coliere la gât care mă trag cu capul în mare. Dar pe măsură ce barca mea crește și îmbătrânește... eu mai rup din coliere și le arunc înapoi la cei ce stau și mă așteaptă.

Ei mă așteaptă...

dar ei nu știu că nu vin.