Te aduc în inima mea când devin vânt și te port după mine, ca pe-o frunză. Te agăți de mine, ca de crengi, tremurând de spaimă... ori de frig. Și zbor cu tine, fără să înțeleg cum și de ce și cine m-a pus pe mine în această lume, plină de tine, în această lună plină.
Mă privești nedumerit căci nu mă recunoști, nu știi nici tu unde-au plecat bucățile din mine. Prin ochi îmi vezi chinurile spre a mă aduna, spre a înceta să mă mai rup, prin gânduri și prin nimicuri. Să nu mă mai risipesc, ca un pumn de nisip.
Ochii zbiară prin apă, prin iris, îți caută privirea, îți ating vocea prea caldă și te cheamă. Se opresc, iar fulgerele din mine îmi acoperă mâinile ce-mi tremură acum de parc-ar sta să cadă, ca frunzele toamna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu