Soarele lenevește greu sub nori, abia apune, abia se lasă sub copaci. Îl urmăresc și încerc să mă joc, dar merge agale în pământ. Mă uit cu sufletul spre el și încerc să mă arunc toată, cu tot trupul, cu toată suflarea, printr-o săritură. E aproape. Îmi dă senzația că dacă aș face un pas în aer, de pe un nor albicios, el m-ar prinde cu o creangă de copac și m-ar înghiți ca pe o sămânță de mac. M-aș topi și m-aș amesteca cu trupul prea fierbinte al soarelui.
Dar aici e întuneric, e ca și cum n-ar fi soare, e ca și cum sticla aceasta se răcește din cauza mea, se răcește de la mine, din ochii mei ca planeta. Și totuși efortul de a sufla întunecimea, de a mușca mai mult momeala unei zile luminoase parcă e ireal, parcă e prea departe.
Cred că suflul meu adoarme și inima mea se încălzește prea tare stând ori galopând, în iarnă sau vară, căci am nevoie de soare și încerc să-l întorc spre mine, să respir împreună cu el, să ne îmbrățișăm în ceruri și să cădem liber în mare. Toată căldura mă duce spre el și mă chinui
să plec
spre el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu