Garoafele

Un cer brun s-a năpustit asupra minții mele, ca un soare aprins ce ține în palmele sale un întreg câmp verde, vara. Așa am descoperit o nouă culoare, ceva ce se află între negru și alb, ceva ce va sufla departe narcisa de altă dată și va aduce în viața mea o nouă garoafă, îmbrățișată de celelalte flori pe care le-am învățat.

Acuma lumina din palmele mele vindecă și crește în mine și mai multe garoafe ce prind culori diferite. Căci eu am avut în mine, la naștere, un pui de garoafă neagră ce se simțea de departe. Un iz străin, timid și rău din nedorință. Am răspândit o notă nervoasă, grea, zăpăcită ce a uitat cu timpul ce înseamnă delicatețea, iar norii din jurul meu așa m-au învățat și m-au știut.

Uitasem de garoafa din sufletul meu... 

Dar acum... lumina creează și crește lăuntric o tufă imensă de garoafe colorate ce încep ușor, ușor a-i oferi și garoafei negre acum crescută câte o notă calmă, ușoară și cuminte.

Iar eu, în mine

cresc

garoafe colorate.

Cresc.

Spre el

Soarele lenevește greu sub nori, abia apune, abia se lasă sub copaci. Îl urmăresc și încerc să mă joc, dar merge agale în pământ. Mă uit cu sufletul spre el și încerc să mă arunc toată, cu tot trupul, cu toată suflarea, printr-o săritură. E aproape. Îmi dă senzația că dacă aș face un pas în aer, de pe un nor albicios, el m-ar prinde cu o creangă de copac și m-ar înghiți ca pe o sămânță de mac. M-aș topi și m-aș amesteca cu trupul prea fierbinte al soarelui.

Dar aici e întuneric, e ca și cum n-ar fi soare, e ca și cum sticla aceasta se răcește din cauza mea, se răcește de la mine, din ochii mei ca planeta. Și totuși efortul de a sufla întunecimea, de a mușca mai mult momeala unei zile luminoase parcă e ireal, parcă e prea departe.
Cred că suflul meu adoarme și inima mea se încălzește prea tare stând ori galopând, în iarnă sau vară, căci am nevoie de soare și încerc să-l întorc spre mine, să respir împreună cu el, să ne îmbrățișăm în ceruri și să cădem liber în mare. Toată căldura mă duce spre el și mă chinui

să plec

spre el.