Străzile se contorsionau sub picioarele mele și fiecare clădire se unduia după vânt. Nu știam unde-mi plecase fericirea. Eram eu, atât de rănită de aerul din jurul meu. Nimic nu se simțea la locul lui și parcă tot orașul îmi era străin. Simțeam că plutesc și că nimic nu are sens. Din adâncuri mi-am zis că tu nu erai acasă. Orașul nu mai era acasă fără tine. Mă simțeam a nimănui. Cu tine cel din mine m-am mirat și întrebat de unde atâta tristețe?
Din dorul ăsta nestins care schimbă totul în mine și-n orașul ăsta atât de aprins...
Și m-am lăsat să simt toată iubirea și să admit că atunci când nu ești aici, parcă totul moare din ce în ce mai mult. Ceva din mine se ofilește plângând lăuntric. Fiindcă ne-am sădit unul în celălalt profund, lăsând cu teamă să crească rădăcini lungi și groase, pe care simt eu că n-aș putea să le mai tai vreodată. Că dacă aș vrea să plec, nu aș putea să tai decât tulpina, iar rădăcinile ar rămâne mereu vii, supurând amar a dorință și dor.Și nu vreau să plec. Eu vreau să ne cățărăm pe munții din noi, eu pe ai tăi și tu pe ai mei, să îi cucerim cu iubire, să învățăm să ne îngrijim mai bine rădăcinile noastre, tulpinile noastre, să creștem frunze și flori prin noi, în noi, până la nori...
