Greșelile din noi

Greșelile noastre nu mai aparțin de mult stelelor, sunt ale noastre, vin din noi și ne omoară. În stelele pe care nu le-am lăsat nicicând goale, mi-am adus aminte să-mi ascund lacrimile. Acum nu le mai bea pământul, acum le transformă-n gheață cerul și ne separă... pe noi de ceilalți noi, din altă lume, din rece, fără piele. Dar frigul pe care îl simt acum sub piele nu vine de acolo, nici din stele, ci din greșeli. Greșelile din noi. Pune-mi mâna pe ochi să nu mai văd. Pune-mi mâna pe inimă să simt...

... căci iar am avut una din serile pline ce lasă goluri. Iar am simțit senzațiile de amorțeală, răceală de mort. Iar am vrut să mă ascund într-un suflet de ceară căci mi s-a făcut teamă de viață și mi-am aruncat conștiința în dorința de nenaștere. Nu m-am mai găsit în nimic fiindcă nici trupul nu mai simțea vântul, nici pielea nu mai simțea răcoarea, nici ochii nu mai vedeau luna. Cerul nu îmi mai oferea liniștea ce o primeam mereu de la el și pe care acum nu o mai găseam deloc. Dar a stat cu mine. Mi-a dat stele. I-am dat lacrimi.


Sufletul, trupul și creierul meu s-au zvârcolit în neștiință, cu tine, în septembrie.