Și m-am ascuns din nou cu nasul în brațul tău adormit, așteptând cu genele peste gene același somn liniștitor ce dispare-n întuneric și se întoarce în mine, din nou... când lumina apare.
Atunci, somnul tău intră în mine precum soarele ce se tatuează adânc în sângele cerului nostru nostalgic și viu.
Atunci, tu te trezești.
Atunci, îmi deschizi ochii proaspăt adormiți, ce rămân toată ziua obosiți.
Dar mă încarcă toată fericirea nopții din momentele mele de reverie, de nesomn fără motiv și mă simt dornică să trăiesc; pe când, pe tine te simt lângă mine ca un oraș cu luminile stinse. Ești lent și fără viață, cu gândurile spulberate prin nori și prin soare. Dar te hrănesc și simt cum felinarele tale se aprind, înăuntru, și vrei să stai treaz, să mă privești.
Aștept, iubindu-te, cele treizeci de minute dinaintea asfințitului. Mă tulbură, se lipesc de mine ca niște scoici, mă fac să mă simt ca o mare rece, sărată. Ochii mei văd tot ce nu-i real și mă simt disperată în pădure, printre
stele și lună.
În lumina oranj mă alint ca o pisică, zâmbesc, aproape că torc și aștept o noapte lungă, cu
stele și lună.
E seară.
Încep să apun.
Am asfințit...
... în tine.
Si-ai rasarit... tot in el.
RăspundețiȘtergere