Întoarcerea

Aș vrea să mă rătăcesc în suflul tău, să zbor, să uit să mai aștept pe-altcineva. M-aș adăposti la umbra ochiului tău închis, prea plin de somn și de încețoșare și l-aș face casă. M-aș muta în ochii tăi pentru totdeauna și i-aș lăsa să mă inunde în orice clipă, dac-ar plânge. Aș îmbătrâni mai greu, mai frumos, odată cu tine, în tine.

Dar veșnicia-i doar un ideal și nu-ți mai stă nici ție pe obraz. Se ofilește și moare. Iar obrazul rămâne acolo, ca și când n-ar fi fost niciodată acoperit de niciun ideal, ci doar de concret; fiindcă obrazul e real și nu e ideal.

Și pleci și te rătăcești cu promisiunile tale prin lume și nu le împarți, nu te știe nimeni. Uiți de umbra ta protectoare, uiți de casa mea din ochii tăi și ai să uiți și de noi, dar nu de mine. 

Te întorci. Cu un obraz mai palid, mai lovit, mai dezgolit ca niciodată. Iar eu așez cu mâna, fericirea, fără ideal, pe obrazul tău concret. Și te las să fii și să devii ce-ai fi vrut să fii și nu ai fost, dar ai fi putut să fii doar avându-mă pe mine. Am să stau să te contemplu, fără să fiu acolo. Ai să-mi simți spiritul viu, fără să exist, fără să te încurci în mine și ai să știi că sunt acolo, așa cum ai nevoie. 

Dar am să-ți sărut obrazul și-am să te trezesc... iar eu mă voi adăposti timid și inocent, la umbra ochiului tău deschis. 

Același suflet, cu mai puțin trup.

S-a zdrobit pe dinăuntru cel ce-a pus, în noi, păcatul. Să-l salvăm ca să ne ducă în Nirvana, sau oriunde știe el mai bine. Iar noi să ducem, pân-atunci, păcatul mai departe, să ne mințim că ne iubim cu toții și să ne rătăcim în alte trupuri, neiubite.

Pân-atunci ne vom juca de-a dragostea... Ne vom spune din lună în lună în apus de lună că sufletul ni se topește în ochii celuilalt, că nu, nu ne-am mai împreunat intimitățile cu nimeni și că iubirea-i veșnică, iar oamenii sunt relativi. Ne vom împreuna mâinile mici, de om plăpând și naiv, și vom arunca priviri spre alte trupuri, cât mai nude, cât mai subțiri și mai cochete. Iar pe final, unul se va lovi de ziduri, împușcat de normali, cu o mie de cuvinte de foc, năucitoare, pământești.

Și se va naște din nou. Același suflet, cu mai puțin trup. Traumatizat și neîncrezător în sine, confuz, judecat pe nedrept, un nebun, nou. Mai singuratic, mai înțelept, mai ciudat și mai bun. În timp se va despărți de tot ce nu-i al lui, de tot ce e-n trecut și l-a făcut să nu mai fie ce a fost. Îi va părea mai bine.

Și apoi se va regăsi pe sine în cel pe care l-a pierdut în trecut, mai nou și el și mai murdar. Și va fi bine, va fi primăvară...

Aceeași primăvară, cu mai puțină iarnă.
Același suflet, cu mai puțin trup.

Nud

Din iubire ne-am născut. Din trup în trup, trup plin de suflet, trup plin de roșu. Ne-am dat culoare prin cuvinte și am zburat prin flori, până ne-am întâlnit pe-același zâmbet de garoafă. Iar genele mele s-au încurcat în ochii tăi și părul meu s-a rătăcit prin corpul tău de întuneric, luminos pe dinafară, cu piele curată și întinsă. Ne-am umplut de paradis.

Soarele se așterne pe gândurile noastre, calm și tăcut, câte puțin.
Acum dormi... și ascultă lumina cum se izbește de fiecare obiect din camera aceasta.
Acum deschide gura... și lasă să-ți intre în plămâni o zi întreagă, să te sufoce la început, să o respiri, mai apoi. Am să te trezesc să mă privești la asfințit, când am să fiu mai bine.


Aș vrea atât de mult, din nou, în sufletul tău nud, să mă scufund...