Întoarcerea

Aș vrea să mă rătăcesc în suflul tău, să zbor, să uit să mai aștept pe-altcineva. M-aș adăposti la umbra ochiului tău închis, prea plin de somn și de încețoșare și l-aș face casă. M-aș muta în ochii tăi pentru totdeauna și i-aș lăsa să mă inunde în orice clipă, dac-ar plânge. Aș îmbătrâni mai greu, mai frumos, odată cu tine, în tine.

Dar veșnicia-i doar un ideal și nu-ți mai stă nici ție pe obraz. Se ofilește și moare. Iar obrazul rămâne acolo, ca și când n-ar fi fost niciodată acoperit de niciun ideal, ci doar de concret; fiindcă obrazul e real și nu e ideal.

Și pleci și te rătăcești cu promisiunile tale prin lume și nu le împarți, nu te știe nimeni. Uiți de umbra ta protectoare, uiți de casa mea din ochii tăi și ai să uiți și de noi, dar nu de mine. 

Te întorci. Cu un obraz mai palid, mai lovit, mai dezgolit ca niciodată. Iar eu așez cu mâna, fericirea, fără ideal, pe obrazul tău concret. Și te las să fii și să devii ce-ai fi vrut să fii și nu ai fost, dar ai fi putut să fii doar avându-mă pe mine. Am să stau să te contemplu, fără să fiu acolo. Ai să-mi simți spiritul viu, fără să exist, fără să te încurci în mine și ai să știi că sunt acolo, așa cum ai nevoie. 

Dar am să-ți sărut obrazul și-am să te trezesc... iar eu mă voi adăposti timid și inocent, la umbra ochiului tău deschis.