De la început

Când eu stau și te privesc printr-un geam atât de murdar, sperând măcar un pic la ceva ce poate n-am avut, sau am avut doar în mintea mea creatoare de atât de multe imagini care nu sunt. Mă uit, mă raportez și caut constant ceva de care să știu că este acolo, să știu că văd curat, că geamul e limpede și simt și îmi văd și eu reflexia. Te caut. 

Dar eu o văd doar pe a ta. Constant privind în altă parte, fie că sunt, fie că nu sunt aici sau acolo. Nici nu contează unde sunt. Ca o fantomă care bântuie și strigă că vrea să se întoarcă printre cei vii, că a trăit prea puțin și că doare, că nici nu își amintește măcar cum e viața. Știe că a existat cândva doar pentru că spiritul ei încă bântuie. 

O fantomă prin care doar privești și ai impresia că o vezi. Nici măcar inima nu i-o vezi. E atât de transparentă încât nici măcar nu se vede. Din transparența asta te caut și nu te găsesc. Mă lovesc de aceeași sticlă murdară, dură, cu zâmbetul tău fals imprimat în ea, ca și cum nici tu n-ai fi. 

Unde ești? 

Eu ce-aș putea să văd când nici nu te lași văzut? Când îmi permiți să văd doar o reflexie dintr-o sticlă neclară, verzulie și inspidă? 

Poate că ne-am pripit când ne-am simțit vii doar la izbirea primară. Când am simțit iubirea care a rupt lumea în două. Și a rupt-o. Pe a fiecăruia, dându-ne șanse să redevenim, să fim...

... să fim atât de puternici în singurătatea fiecăruia. 

Eu ce-am făcut ca să te ascunzi? Și de când mintea mea ne doare atât de tare? De când ochii mei ne dor? De când inima mea nu se mai vede? 

Poate de la început. 

Inima-mamă

Distanța dintre mine și mine ascunsă undeva între omoplați. Mă apasă și mă îndoaie, de parcă ar trebui să pun capul în pământ. Poate că trebuie să avem capul în pământ din cand în când, să nu ne lovim cu capul de prag de sus, ci să băgăm capul în pământ. Să vedem unde ne mai sunt rădăcinile.

Rădăcinile mele ...?

Le-am tot văzut cu mintea, mi le-am imaginat și le-am privit cu creierul, dar cu inima nu le-am mai simțit de mult. Atunci ce ar fi să mă las să simt rădăcinile mele, ce ar fi să îmi las inima să curgă în tot trupul,  să coboare prin tălpi, în pământ. Să o las să stea un pic acolo și să simtă.

Pământul meu ...?

Pământul meu e ud și negru, din care pot crește multe plante, vii, frumoase, verzi și crude, curajoase, cu capul înainte. Dar deocamdată simt doar rădăcinile. Atât de multe, groase și întortocheate, mai ales în interior. Nu înțeleg nimic, dar ce să înțeleg cu inima? E de simțit. Atât de multe rădăcini noduroase, înfricojate de cum  ar fi să iasă, să își dea voie să facă semințe, să iasă inimile nebune din ele. Dar e coaja dură, groasă, să le protejeze.

Să protejeze de ...? 

Să le protejeze de gândaci. Dar nu văd niciun gândac, nu simt niciunul. E calduț și liniște aici. Rădăcinile au tot ce trebuie să își dea jos coaja groasă, să lase semințele-inimi să iasă. Să crească plante vii, frumoase, verzi și crude. Să devină puternice.

Gândacii sunt gândurile. Mintea este cea care protejează inima prin tot ce își poate imagina, tot ce se poate minți pe sine să creadă. Mă protejează de propria mea inimă. 

Inima mea...?

Inima mea mare, colorată, care îmi îndreaptă spatele și mă îndreaptă tot ce am nevoie. Inima mea care mă ascultă mereu, atât de matură, inima mea ca o mamă. 

Mi-e inima mamă 

și am să te las să mă îmbrățișezi, să simt iubirea, brațele tale care au grijă de mine, intențiile și visurile tale cele mai bune, să îți ascult respirația calmă, profundă și caldă.