Îmi place...

...să-mi las carnea purtată în văile adânci ale ridurilor tale. Îmi place să-ţi respir mirosul de curat şi-mi mai place să îmi întrepătrund degetele cu ale tale... îmi place să-mi las sufletul să curgă în al tău. Îmi place să-mi las dragostea să se închege în inima ta.

Nu m-am gândit că mă vei iubi pe mine, eu sînt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau, eu sunt pentru oamenii blazaţi, care au nevoie de rîsetele tinereţii.

(Enigma Otiliei - G. Călinescu)

După zi...

...obişnuiam să lenevim la căldura lunii... Stăteam unul lângă celalalt pe pătura albastră, cu mâinile împreunate. Pe ţesătura cerului prea întunecat se scurgea o lavă grea de stele ce arunca peste noi pete de lumină. Ne scufundam într-o linişte proprie... iar timpul uitase de noi.

Ştii tu cât e de greu să dai viaţă unei culori, ori culoare vieţii?
Aş alerga până-n colţurile fiinţei sferice a Pământului, urmărită de fantome şi umbre, să simţi că întotdeauna îţi voi oferi mai mult, cât mai mult, mai mult decât ceea sunt eu, mai mult, mai mult... Eu nu ştiu şi nu pot să-ţi dau decât un pic mai mult decât mine... şi anume dragostea, pe care eu o simt în piept! Eu o simt în piept, nu în stomac! În piept stăruie sufletul meu pentru tine, în piept mi-e şi dragostea! Acolo mă simt eu sufocată de prea multă trăire pentru tine! Iubirea mea pentru tine depăşeşte graniţele sufletului meu, iar eu fiind numai suflet... Îţi ofer mai mult decât ceea ce sunt. Acolo ajunge ea până-n trup. Din suflet, până-n trup. Apoi iese prin pori şi se lipeşte de tine, ţi-o transmit, trece din porii mei, prin porii tăi, ajunge-n venele tale, apoi în sufletul tău. Am o indispensabilă nevoie fizică de tine... altfel... explodăm... eu... dragostea... dorul... tu.

Să ştii...

...că a început să plouă cu dungi de platină peste zilele mele, de atunci...
Şi de atunci a tot curs un miros de toamnă în sistemul meu zvăpăiat şi melancolic. Pe zidul vieţii mele tu ai lipit bucăţi de zile însorite ca de faianţă. Formezi modele înflorate pe a mea trăire...

Solitarul cel tomnatic

Lumina candelabrelor antice din incapere dadea nastere unei atmosfere de vorbe-ascunse in perdeaua de taceri. Clipoceau mii de tristeti in zambetele furnicilor ce se perindau pe suprafata aspra a peretilor din secolul nouasprezece, iar in ochii frunzelor uscate de pe podea se auzeau mirosuri de toamna. Peste viata lui se asternuse o mireasma grea de cafea, iar peste creieru-i cret un pled de flori uscate. El, cel ce statea de-o vesnicie sub candelabrele de timp si gandea a toamna...

Ascultă... ascultă plesnetul iubirii mele... e în aer... e peste tot... e în mine... e în tine... e în nori... e în frunze... pentru tine...

My love for you still grows and this I do for you, before I try to find the truth my final time...

 

De final.

Nu ştiai.

Ştii... ţi-au cam crăpat ochii când ai început să observi că eu nu sunt femeia ta ideală şi nici măcar nu ma apropii de ea. Sunt exact opusul ei. Te-ai îndrăgostit de ceea ce credeai tu ca puteam eu fi, nu de ceea ce sunt. Tu nu mă formezi aşa cum vrei şi ai nevoie, eu sunt deja formată.
Sunt exact pe dos.
Ai crezut într-un "noi" al tău, nu în mine.

Îţi multumţesc pentru aşteptare. Am fost doar în impas.
 Eu sunt eu.

Ştii de ce doare singurătatea?

Ştii de ce doare singurătatea?
Pentru că tu te opreşti, iar ceilalţi continuă să meargă înainte, fără tine. Ai vrea să nu fii singurul care face paşi înapoi, care se izbeşte de ziduri şi pocneşte la contactul cu cele ce îl aşteaptă în faţă.

Norocul meu că te am pe tine...

Căci te iubeam cu ochi pagâni
Si plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţă capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

 (Mihai Eminescu - Pe lângă plopii fără soţ)