Am venit prin negură, cu o pelerină neagră, am trecut prin iarbă, iarbă neagră, udă. Ți-am ajuns la geam și am trecut prin sticlă, ca o lumină întunecată. Nu am făcut niciun zgomot. Am adus liniște în camera ta luminată prea electric. Am stins tot. Venise focul, nu aveai nevoie de altceva. Am fost lumină și căldură acolo.
M-am aplecat asupra ta. Dormeai. Respirația ta caldă pe pielea mea lunie... era a mea. Te-am privit îndelung și am știut că somnul tău mă simte.
Ploaia ne uda fereastra ovală, iar luna făcea din noi lumini și umbre.
Am fost umbră și lumină în lumea ta.
Mi-am dat toate de pe mine și m-am așezat lângă tine. Erai cald. Trupurile noastre erau atât de tinere, atât de străine când sufletele noastre bătrâne erau prieteni de demult. Ți-am șoptit la ureche că am venit, iar somnul tău mi-a recunoscut vocea. M-ai îmbrățișat.
Toată noaptea am stat lângă tine. Te-am contemplat. Camera ta a fost al nostru tainic loc în noaptea aceea... iar eu mi-am lăsat mirosul acolo, ca să nu mă uiți vreodată. Căci când vei ajunge din nou acolo, te vei arunca pe perne, cu gândul la alta sau cu capul ei pe pieptul tău... iar mirosul buclelor mele sângerii îți va inunda din nou nasul și-ți vei aminti de mine, căci nu ma sting atât de ușor
Nu, dragule. Eu nu mă sting atât de ușor. Nici în pernele tale, nici în sufletul tău.
