Fă-mă

Ai rămas cu un contur diform de univers gol. Eu aş fi conţinutul lumii tale, dar îţi lipsesc. Îţi lipsesc la fel cum ţi-ar lipsi viaţa dacă ai fi mort, aşadar sunt lipsul vieţii tale, ireală-n lumea ta, reală altundeva. Te simt ca un satelit ce gravitează continuu în jurul meu şi nu te pot prinde de mână.

Levitând graţios prin capul tău eu nu îţi pot jura nimic din ce vrei tu... dar îţi jur că m-am pierdut din nou, iar toate drumurile mele nu mai duc spre el, căci fiecare cărare are un capăt sumbru şi fiecare respiraţie mă doare. Plămânii s-au umplut de greu, ochii mi-s săraţi, am culori şi culori şi culori şi... oh, iubitule, scoate-mi inima din negru!

Îmi vreau garoafele la cap, aruncată în neant.

Acolo, în pământ, mă ştiu în siguranţă. Rece, a nimănui, sicriul nu doare, iar inima nu mai bate, e cenuşă, nu e neagră... doar pământul e negru şi viaţa de apoi a altcuiva mai fericit... căci eu n-am ştiut să fiu.

Ajută-mă, fă-mă a cuiva şi fă-mă fericită,

fă-mă...