Spune-mi

Spune-mi... când te-ai aruncat în gând? Te-am simțit neatins de el, nedistrus de lumină și cumva indiferent. Nu am văzut. Nu am văzut când te-ai dezbrăcat și mi-ai arătat tragic, cuvintele. Când sub pielea ta mișunau litere mâncând virgule, am pus mâna speriată și am simțit un colț de gând. Abia stătea înăuntru, sângerând.

Stăteai și mișcai orice din jur, atrăgându-mi atenția și mă enervai, mă enervai, mă enervai, căci nu eram aici. Îți simțeam trupul încărcat de gânduri, iar eu îl aduceam pe el, prin melancolii, căci nu-l mai simțeam al meu; era rece și era plecat. Iar eu prinsă între voi, nu suportam niciun semn, căci oriunde mă uitam, îmi aminteam de tine... sau de el.

Era tensiune și fum și oasele mele intraseră în oasele tale, era cenușă și era cheag între noi. Și am văzut din nou prin pielea ta tine... Și nu înțelegeam. Te întrebam, dar tăceai, privind în gol, amintindu-ne de el, plecat și rece. Zgâriam cu unghiile rupte din carne coastele tale, până am găsit de tine, dar nu am înțeles. Am stat în noaptea înghețată de decembrie până ce-a venit târziu, un răsărit neașteptat, uitat. Și nu am înțeles...

... atunci...

Acum, după ani de zile petrecuți în tine, prinsă în interior cu sânge și oase, am pus mâna pe mine,
m-am uitat la mine și mi-am simțit sub piele un acru și uitat...  Mi-e dor de tine. 

Deșir

Respir o altă căzătură. Un deșir de emoții, din cap și până-n tălpi, cu oprire lungă-n inimă. Un deșir ce se întoarce amorțit, ca un cutremur lung, ca un fir electric scurt. O cădere din lipsă de aripi, din necuvinte, dar nefrică de cuvinte.

Căci timpul care trece nu-i al meu și-l aud precum luna lupu-n alean. Ma-neacă cu zile trecătoare înghițite de o eternă durere, de teama de a retrăi trecutul, undeva în viitor. Razboiul meu cu mine nu s-a terminat, căci n-are nicio vârstă și  ma-mbrățisează cald, pana la moarte.

Nu mi-e teama de finalul meu, de trupul meu ce-și va lăsa toate ale lui într-un lemn lăcuit, cu cruce deasupra. Mi-e teamă de al vostru.
.

Vechiule

Plecând acolo m-am simțit ca printre umbre, ca-ntr-un nor cenușiu, plin de veșnicie, într-un cer al nimănui. Luna nu-mi era aproape, căci noaptea trăia undeva, departe, iar stelele muriseră... doar tu mai erai. Iar tu trăiai în acest cer pe care nu-l mai pot atinge, îndurerat și plin de dor de mine, însemnai o stea și erai rece, într-un univers de ceară.

Ziua ma gândesc la tine neîncetat, iar noaptea mi te arăți în vis, uneori fericit ca ai scăpat, uneori trist ca nu mă mai simți în brațele tale calde, ci doar mă privești din sufletu-ți pustiu și rece și disperat de lumea caldă. Dar decât să te știu trist acolo unde-ai stat o veșnicie, prefer să nu te aflu-acum niciunde, știind că totuși mă veghezi, de departe, dintr-o altă veșnicie.

Trecutul meu e împânzit de tine, iar pentru asta, eu nu am să te uit nicicând. Dar de când ai plecat tu, eu simt că mi s-a spart copilăria, că am crescut pe nesimțite și știu că ne vom reîntâlni cândva. Vom exista amândoi, în același pământ al aceleiași lumi, tu mai vechi, iar eu mai nouă, și sufletele noastre se vor îmbrățișa din nou, în cerul pe care-am să-l ating cândva, în cerul aceleiași lumi.