Vechiule

Plecând acolo m-am simțit ca printre umbre, ca-ntr-un nor cenușiu, plin de veșnicie, într-un cer al nimănui. Luna nu-mi era aproape, căci noaptea trăia undeva, departe, iar stelele muriseră... doar tu mai erai. Iar tu trăiai în acest cer pe care nu-l mai pot atinge, îndurerat și plin de dor de mine, însemnai o stea și erai rece, într-un univers de ceară.

Ziua ma gândesc la tine neîncetat, iar noaptea mi te arăți în vis, uneori fericit ca ai scăpat, uneori trist ca nu mă mai simți în brațele tale calde, ci doar mă privești din sufletu-ți pustiu și rece și disperat de lumea caldă. Dar decât să te știu trist acolo unde-ai stat o veșnicie, prefer să nu te aflu-acum niciunde, știind că totuși mă veghezi, de departe, dintr-o altă veșnicie.

Trecutul meu e împânzit de tine, iar pentru asta, eu nu am să te uit nicicând. Dar de când ai plecat tu, eu simt că mi s-a spart copilăria, că am crescut pe nesimțite și știu că ne vom reîntâlni cândva. Vom exista amândoi, în același pământ al aceleiași lumi, tu mai vechi, iar eu mai nouă, și sufletele noastre se vor îmbrățișa din nou, în cerul pe care-am să-l ating cândva, în cerul aceleiași lumi.