Spune-mi

Spune-mi... când te-ai aruncat în gând? Te-am simțit neatins de el, nedistrus de lumină și cumva indiferent. Nu am văzut. Nu am văzut când te-ai dezbrăcat și mi-ai arătat tragic, cuvintele. Când sub pielea ta mișunau litere mâncând virgule, am pus mâna speriată și am simțit un colț de gând. Abia stătea înăuntru, sângerând.

Stăteai și mișcai orice din jur, atrăgându-mi atenția și mă enervai, mă enervai, mă enervai, căci nu eram aici. Îți simțeam trupul încărcat de gânduri, iar eu îl aduceam pe el, prin melancolii, căci nu-l mai simțeam al meu; era rece și era plecat. Iar eu prinsă între voi, nu suportam niciun semn, căci oriunde mă uitam, îmi aminteam de tine... sau de el.

Era tensiune și fum și oasele mele intraseră în oasele tale, era cenușă și era cheag între noi. Și am văzut din nou prin pielea ta tine... Și nu înțelegeam. Te întrebam, dar tăceai, privind în gol, amintindu-ne de el, plecat și rece. Zgâriam cu unghiile rupte din carne coastele tale, până am găsit de tine, dar nu am înțeles. Am stat în noaptea înghețată de decembrie până ce-a venit târziu, un răsărit neașteptat, uitat. Și nu am înțeles...

... atunci...

Acum, după ani de zile petrecuți în tine, prinsă în interior cu sânge și oase, am pus mâna pe mine,
m-am uitat la mine și mi-am simțit sub piele un acru și uitat...  Mi-e dor de tine.