Priveste-ma-n ochi

Simplul Mi-e dor de tine m-a apăsat mult timp pe coaste. Era greu și mă străpungea pe mine, toată. Trecea lent printre oasele mele de lapte, le transforma în negru și îmi adâncea inima într-un creuzet de fum. Pleca dintr-un organ într-altul ca un glonț de oțel și lăsa viermi... peste tot.

Caut acum un remediu... te inhalez, dar te simt departe și nu îți mai cunosc ochii, nici glasul și nici mâinile. Trupul tău din nou ma enervează. Nu-mi amintește de nimic, dar nu-l mai simt al meu. Ești plin acum de ceață, de rău și ești gol de cuvinte; iar eu stau aici ghemuită lângă tine. Am reușit, în sfârșit, să mă apropii și te privesc. Îmi arunc ochii depigmentați pe pielea ta, în josul tău și îți miros respirația, în timp ce stai nemișcat și nesimțit. Aștept să deschizi ochii și gura, iar când o faci, întorci capul și privești răsăritul înfumegat și roșu, sângeriu.

Ți-am prins acum un fragment de privire și am început să plâng, căci albul ochilor tăi s-a transformat și el și este roșu, precum cerul de afară, iar pupila ta, cu tot cu iris, e soare. Am început să plâng de frică și să urlu, să-ți zgârii șira spinării și să zâmbesc! Să zâmbesc... fiindcă mă aflu acum mai aproape ca niciodată de soare și aștept noaptea, disperată, să găsesc și luna-n ochii tai.

Îmi pare rău ca-i întuneric aici, dar mă gândesc acum că devenim mai puri și mai luminați de soare și lună... cu tot cu viermii noștri din lăuntru.