Ochii

Și simt din nou că viermii noștri din lăuntru au plecat, departe... În mare. Înoată acolo și se gândesc la noi, se întreabă unde suntem, iar nouă ni se face dor de ei atât de tare... Încât vedem și noi ce văd și ei. Ne plâng ochii cu albastru și cu mare, cu pești, meduze și căluți de mare și-i lăsăm să se topească printre amintiri alb-negru.

Deschidem ochii fiindcă nu suntem la mare, suntem doar pe iarbă în pădure și în noapte. Ochii noștri... S-au înstelat, iubitul meu. Soarele din pupila ta nu mai naște niciun amurg, nu mai este fum și nici ceață. Aici e cald, pe iarba noastră răcoroasă. Privirile noastre crepusculare se-ntâlnesc din nou atunci când luna coboară toată peste codru, iar cerul....

.... S-a întunecat.

Închidem ochii și nu mai suntem. Suntem siamezi, cu o singură inimă-ntre noi, sănătoși și curați, undeva ascunși în haos și-n neant. Ne înconjoară albul.

Deschidem ochii și ne găsim pe noi. Simplu, fără de peisaj și aer. Noi, prin sinceritate, așa cum suntem... Noi.