Sunt eu

Și cred eu că ar fi egoist din partea mea să rămân acolo, să mă folosesc de ochii mei ce schimbă timpurile între ele, ce-și cară trupul prea concret după ei, după minte, să te privesc din eternitatea trecutului meu, neplin mereu de tine. Să te ne îndeplinesc. Să-ți fur șansa de a trăi o clipă și înc-o clipă cu mine, visând în disperare la nemurirea noastră, demult uitată printre niște gânduri. Să te privesc pe tine, printr-o sticlă a desincronizării noastre, nu aș putea.

De aceea, mă întorc acum, spărgând aceeași sticlă ce ne desparte de noi, ori pe noi de ceilalți, pe vii de morți, pe cei disprețuiți de cei dragi, pe mine de tine, pe mine de mine, pe tine de tine. Mă întorc curată cum m-ai lăsat, dar gura mea vorbește a trecut. Mă simt un pic desprinsă de tine, prinsă de mine, mă simt ceva ce n-am mai cunoscut de mult, mă simt un pic fără tine, căci aud în ochii mei viața pe care am avut-o fără tine, pe care o uitasem și pe care nu o voiam înapoi.

Privesc în gol, prin tine. Ești cald și zâmbești, mirosul tău e același, iar eu privesc la pieptul tău ce ia forma străzii întunecate, înguste și scurte din sat și aud râsul ei. Clipesc, iar pieptul tău are culoarea dușumelei din camera mea galbenă, despre care scriam eu cândva că mi-ar fi prietenă, și pe care am uitat-o în urmă cu mult timp. Pe brațele tale stau agățate niște tablouri, iar pe abdomen văd patul în care nu-mi era frică să dorm singură. Din partea stângă a pieptului tău, din vârful inimii tale, crește o lumină albă de care m-am îndrăgostit într-o iarnă cu multă zăpadă, într-o iarnă în care visam la tine.

Micșorez ochii, mă uit mai atent... un punct pierdut, în lumină. Sunt eu, un punct rătăcit ce te caută pe tine, în tine.

În centrul tău, în lumină, vârful inimii tale

sunt eu.