S-a zdrobit pe dinăuntru cel ce-a pus, în noi, păcatul. Să-l salvăm ca să ne ducă în Nirvana, sau oriunde știe el mai bine. Iar noi să ducem, pân-atunci, păcatul mai departe, să ne mințim că ne iubim cu toții și să ne rătăcim în alte trupuri, neiubite.
Pân-atunci ne vom juca de-a dragostea... Ne vom spune din lună în lună în apus de lună că sufletul ni se topește în ochii celuilalt, că nu, nu ne-am mai împreunat intimitățile cu nimeni și că iubirea-i veșnică, iar oamenii sunt relativi. Ne vom împreuna mâinile mici, de om plăpând și naiv, și vom arunca priviri spre alte trupuri, cât mai nude, cât mai subțiri și mai cochete. Iar pe final, unul se va lovi de ziduri, împușcat de normali, cu o mie de cuvinte de foc, năucitoare, pământești.
Și se va naște din nou. Același suflet, cu mai puțin trup. Traumatizat și neîncrezător în sine, confuz, judecat pe nedrept, un nebun, nou. Mai singuratic, mai înțelept, mai ciudat și mai bun. În timp se va despărți de tot ce nu-i al lui, de tot ce e-n trecut și l-a făcut să nu mai fie ce a fost. Îi va părea mai bine.
Și apoi se va regăsi pe sine în cel pe care l-a pierdut în trecut, mai nou și el și mai murdar. Și va fi bine, va fi primăvară...
Aceeași primăvară, cu mai puțină iarnă.
Același suflet, cu mai puțin trup.
frumoasa :)
RăspundețiȘtergere