Am să uit

Nu pot să cred că m-ai ucis, în zâmbetul tău de nepătruns, prea neîndurerat și rece. Căci mă ascundeam în tine și nu-mi doream ca să mă afli, să te pot apăsa pe dinăuntru, să simți puternic căldura dorințelor mele. Te-am lăsat să te întinzi pe vârsta mea, pe anii noștri diferiți și simpli, ca niște flori pe lângă care lumea trece.

Te las să mă chemi, te las să mă ai în mintea ta, pe lângă inima vieții tale împărțită-n două, ștrangulată și indecisă. Iar eu am să mă culc aici, în singurătatea timpului, în culcușul pământului ars de soare, așteptând să fiu udată, ca o floare pe lângă care lumea trece.

Aștept să te întorci un pic mai cald, să te ridici de pe timpul nostru atât de pierdut, să nu-ți mai pui fericirea în memorii și să revii la aceeași agresivitate cu care natura te-a născut. Și-atunci promit c-am să mă ridic din acest cuib de cârtițe oarbe... Și-am să uit că sunt doar o floare pe lângă care lumea trece. Am să uit că

nu m-a cules nimeni niciodată.

Prin tine

Când mi-ai rostit aseară iubirea prin cuvinte, te-am simțit alături, cum n-ai mai fost de mult. Și am uitat tot răul pe care-l provoci sufletului meu, închizându-te înaintea mea, uitând și tu, la rându-ți, cât te mult îmi doresc să dezleg misterul ochilor tăi. Mi-ai promis că brațele tale vor fi deschise pentru mine, dar cum aș putea să mă adâncesc în ele, când inima ta se află în spatele unui zid, atât de bine construit? M-ai făcut să mă pierd în veșnica mea enigmă, obligându-mă să fiu cine trebuie să fiu, dar ai uitat să mă înveți să mă deschid, fiindcă înaintea mea, tu ai rămas o enigmă. Și cred că nici acum nu știi cine ești și ți-e teamă de a mea deschidere.

Dar parcă... aseară mi-am amintit că mă iubești și am crezut că secretul e răbdarea și că timpul are să ne învețe, dar am renunțat la a mai spera la ceva în privința ta. Și totuși toată bunătatea ta îmi amintește de dorința mea neprețuită de a te cunoaște, nevoia mea de a mă cunoaște,

prin tine.

Cenușă

Te vânez, fiindcă spiritul meu te cheamă, te-atrage și te arde, până rămâne cenușă din tine. Inima mea te-a prins acum o veșnicie și te tăvălește neîncetat prin nisipurile mării ei necontenite, neliniștite și neobosite.

Dar te îndepărtez cu același efort prea dureros, fiindcă inima mea se macină, precum cenușa din tine, provocată de mine. Și mi-e mâncată, de gurile celorlalți prea chinuiți de existența mea, de tinerețea din ea, de prea multă putere greșit împărțită în mine, în tine și-n jur.

Și aștept... când timpul nostru să vină, când pe tine, să mă chemi. Mă simt ca tine, când mă plângeai, mă dedublez prin ființa ta și aștept să mă plângi, aștept să mă chemi, să mă faci cenușă, să stăm împreună la gura unui șemineu bătut de vreme, tăcuți și fericiți.