Când mi-ai rostit aseară iubirea prin cuvinte, te-am simțit alături, cum n-ai mai fost de mult. Și am uitat tot răul pe care-l provoci sufletului meu, închizându-te înaintea mea, uitând și tu, la rându-ți, cât te mult îmi doresc să dezleg misterul ochilor tăi. Mi-ai promis că brațele tale vor fi deschise pentru mine, dar cum aș putea să mă adâncesc în ele, când inima ta se află în spatele unui zid, atât de bine construit? M-ai făcut să mă pierd în veșnica mea enigmă, obligându-mă să fiu cine trebuie să fiu, dar ai uitat să mă înveți să mă deschid, fiindcă înaintea mea, tu ai rămas o enigmă. Și cred că nici acum nu știi cine ești și ți-e teamă de a mea deschidere.
Dar parcă... aseară mi-am amintit că mă iubești și am crezut că secretul e răbdarea și că timpul are să ne învețe, dar am renunțat la a mai spera la ceva în privința ta. Și totuși toată bunătatea ta îmi amintește de dorința mea neprețuită de a te cunoaște, nevoia mea de a mă cunoaște,
prin tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu