Nu pot să cred că m-ai ucis, în zâmbetul tău de nepătruns, prea neîndurerat și rece. Căci mă ascundeam în tine și nu-mi doream ca să mă afli, să te pot apăsa pe dinăuntru, să simți puternic căldura dorințelor mele. Te-am lăsat să te întinzi pe vârsta mea, pe anii noștri diferiți și simpli, ca niște flori pe lângă care lumea trece.
Te las să mă chemi, te las să mă ai în mintea ta, pe lângă inima vieții tale împărțită-n două, ștrangulată și indecisă. Iar eu am să mă culc aici, în singurătatea timpului, în culcușul pământului ars de soare, așteptând să fiu udată, ca o floare pe lângă care lumea trece.
Aștept să te întorci un pic mai cald, să te ridici de pe timpul nostru atât de pierdut, să nu-ți mai pui fericirea în memorii și să revii la aceeași agresivitate cu care natura te-a născut. Și-atunci promit c-am să mă ridic din acest cuib de cârtițe oarbe... Și-am să uit că sunt doar o floare pe lângă care lumea trece. Am să uit că
nu m-a cules nimeni niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu