Fără corset

Cu corsetul pus și genunchii calzi aștept un gând de departe să spele un alt gând de aproape. Toate frânturile de idei cerebrale și sufletești vin de departe, din adâncuri, ca scocile din mare. Fiecare parte din scoică a fost cândva murdărită și spălată de mare, ca de o mamă.

Lumina cade difuz peste florile de toamnă. Sunt bogate, cumva crețe. Bătute, cum se spune. Petalele lor s-au așezat ca într-un corset. Formează un bulgăre perfect, un bulgăre ca de emoții, când fiecare plâns și fiecare râs țin între ele un miez de alte emoții, pentru a nu se pierde unul de celălalt.

Încerc să sparg corsetele de pe sufletul meu. El nu e obligat să ia nicio formă. Sufletul are voie să fie, doar să fie, atât, fără nicio continuare. Corsetul creează o formă, e un reper, dar nu e forma finită. Cine a inventat cuvântul acesta a facut-o pentru a ne învăța ce să spargem.

Eu sunt. Atât. Nu sunt un cerc într-un corset, mintea mea nu strânge praf într-o formă dată de un gând de departe. Eu stau în cine sunt eu de aproape, cât mai aproape de mine însămi, cât mai unită cu mine însămi, lipită de mine însămi... până la contopire.

Contopirea nu se întămplă într-un corset, ci există în mine, într-un infinit fără corset.

Artă

Era ca o ceață ce apăsa pe plinul nopții, pe frigul liniștitor, amorțitor, liber al întunericului. O ceață neînțeleasă, fugară. Prinsă în desprinsul meu, simțeam cum ceața s-a ridicat odată ce am îndrăznit să ridic ochii spre ea. Era nefirească. Am chemat-o în mine, să simt cum îmi linge rănile, în locul meu. Dacă nu am avut eu curaj să mă uit spre rănile mele, atunci să o facă altcineva. Nefirescul ceții era aici pentru a-mi spune să mă uit la mine și să îmi îmbrățișez curajul.

Atunci am simțit cu adevărat cum rănile sângerau, când am scos răul ca pe o căpușă prinsă cu încăpățânare, cu dinții ascuțiți în carnea groasă a câinelui. Au rămas rănile.

Așa am scris rândurile, cu rănile supurând, arzând, dornice de vindecare. Cu febră, cu dorință și foc. Cu liniște, cu eliberare și prinzându-mă de mine. 

M-am prins de ființa mea ca de nimeni altcineva, mi-am lins rănile cu artă, cu rânduri scrise rapid. Pereții m-au privit, florile m-au mirosit și aerul m-a respirat, simțindu-mă pretutindeni, plină de mine, aparținându-mi mie, iubindu-mă pe mine, umplându-mă de mine. Cerul albastru al ochilor s-a scăldat în oceanul din mine,

m-am vindecat cu artă. 

Întâi

Când am deschis ochii, afară era septembrie. O fărâmă de lumină rece pătrundea pe ochiul spart de geam, ajungând în ochiul meu albastru, ca o scânteie. Următoarea secundă m-a apăsat greu pe toată ființa, mă emoționasem. Era primul moment în care realizam că a venit toamna. Deși la fereastra mea frunzele cădeau, eu mă simțeam grea de emoții precum un copac cu coroana bogată. Crengile mele atârnau grele de nostalgie și fericire.

Nu știam cum să primesc vestea atât de dimineață. Am ridicat capul de pe pernă și, rătăcit prin pătura maronie, pisoiul, și el îmbrăcat cu blănița de toamnă, mi-a zâmbit.

Am mers împreună la fereastră și am respirat preț de câteva minute lumina rece și aerul răcoros de toamnă, celebrând venirea ei de doamnă!