Distanta.

Mi se pare atat de urat... neobisnuit. Nu stiu... sa cunosti o persoana in favoarea careia sa-ti schimbi viata, sa renunti la ale tale si sa ajungi sa existi pentru ea si pentru ale ei. Tot ce-i al tau, sa devina al ei. Si momentele alea... cand ajungeti sa va stiti viata de zi cu zi, sa va stiti problemele si sa va stiti amorul si umorul. Cand absolut normal ti se pare sa te trezesti cu gandul ca azi o vei revedea, sa stii ca nimic nu e mai important, nici macar viata ta care se tine intr-un fir de ata, decat faptul ca urmeaza s-o atingi. Sa-ti cunoasca albastrul sufletului, iar tu sa i-l alini pe-al ei... Cand ai siguranta ca asa o sa fie toata viata ta, cat vei trai. Cand stii ca nu o iubesti, dar iubesti sa fii cu ea. Iar apoi se rupe, iar golul asta se umple in mod alert cu incercari de a uita si de a te preface ca de fapt nimic nu s-a intamplat, ca a fost doar un pas prin timp, ca tu si ea nu ati stiut nicioadata nimic despre voi si ca acum e ca la inceputul inceputurilor, cand nici macar nu stiai ca s-a nascut vreodata. E prea violet sa nu stii de existenta cuiva, iar peste scurt timp sa simti ca existenta ta traieste pentru existenta celeilalte persoane... apoi sa crezi ca a meritat doar sa simti tu ca nu esti singura, ca nu ai iubit-o si ca nu a meritat niciun sacrificiu, pentru ca in final sa stie ca te-a iubit, dar pas cu pas, sa traiasca pe urma absentei tale... o absenta ce ii hraneste orgoliul din urma triumfului. Si iar e intepator felul cum te contrazici la sfarsit, cand inainte simteai si spuneai ca-ti pasa iar apoi ai impresia ca brusc se sterge totul si nu-ti mai pasa, nu mai iubesti, nu mai simti si pieptul iti sfaraie de mandrie.
Nimic nu e real... sunt doar minciuni.