Iar tu, ca o hologramă te vei răsuci în mine pe vecie. În pori îmi va sta împregnată fiinţa altcuiva, dar niciodată mai departe de piele, căci în mine eşti şi vei fi tu. Ireal în exteriorul meu, real în interior. Voi vorbi mereu cu tine, cel din mine, alter-egoule.

Îmi trec ochii prin perdeaua răstignită la fereastră. Florile crescute pe ea au contemplat cumva cu aburul geamului şi au ajuns la comun acord: ca ele să se tatueze pe sticla prea transparentă, prea goală.
S-ar ridica gândurile mele ca fumul, deasupra lumii vii, gândurile mele moarte. N-ar putea fi ele la fel de vii ca şi mine, dar totuşi nimic nu e mort în mine. Sunt vie. Neclar...
Gândurile mele sunt vii în mine, în vietatea din mine, dar odată ce le las să se înalţe, să treacă prin florile lipite de geam şi să spargă lumina felinarului, ele mor... se pierd. Se pierd afară, dar înăuntrul meu... întotdeauna vii.
Şi parcă luna vorbeşte cu albastrul din mine, scurgându-şi violetul peste ale mele sângerări. Iar gândul că rămăşiţele de culori ar zdrobi tăcerea cu un paloş de mătase, cu o lovitură blândă, mă transformă în pulbere. Sunt ca un praf viu, evanescent, multicolor şi paradoxal.
Am să spun din nou...  să te gândeşti la mine ca la nişte ochi ai căror culoare se schimbă... mereu. Eu sunt mereul tău schimbător. Nu timpul, ci noi!
Eu sunt ochiul tău, eu sunt mintea ta, eu sunt tu... tu, dragule, tu eşti eu. Şi tu ştii asta.

... you can't kill the me in you.

Ochii tăi formează un platou pe care se prăbuşesc persoane şi gânduri. Uneori nişte ochi căprui iau locul unor gânduri suicidale, sau cei cenuşii se amestecă cu obsesii muzicale.

Doar imaginează-ţi cum ar fi să aterizezi undeva pe norii sub care se desfăşoară un tragic film al realităţii. O realitate plastică, perfect materială. Iar tu ai fi superior ei, tu ai atinge cu mâinile sufletului întreaga explozie spirituală, ţi-ai lăsa conştiinţa în mâinile lunii...

În mintea mea diformă, cu pete de culoare, s-au rătăcit nişte motive inconştiente, nişte sâmburi. Am încercat să îi caut, să aflu de ce s-au rătăcit şi unde se află. Obosesc în fiecare zi, mă caut pe mine exact în mine însămi. Am pierdut bucăţele din mine în universul din mine. Aş vrea să ştiu dacă sucul meu emoţional le-a digerat şi pe alea, ori eu nu mai pot fi vreodată ce am fost...

I long to be like you... lie cold in the ground, like you.

Se aşezase între florile prea vii, prea vii pentru el, care era mort. Era un viu mort ce-şi pierduse locul, căci cu ochii mătăsoşi se chinuia să găsească un spaţiu.. cât de umil, dar al lui să fie, pentru el. Ca moartea lui să se potrivească cu moartea locului, durerea din ochii lui să curgă în ceşcuţe pământoase de durere, pentru a nu mai exista contrast. Iar picioruşele lui livide să alerge pe pământ umed şi rece, pentru a fi completă scena. El îşi trăia moartea în scene, pe etape, niciodată unitar, total.

Copilul prinse tot aerul în pumni, îl strângea ca şi cum ar fi fost numai al lui, al nimănui altcuiva, şi avea să stea acolo mult timp, pentru totdeauna, niciodată liber din nou. Păşi în gol cu cel mai mare entuziasm, păşi în viaţă, curajos, prin anii copilăriei. Dar în urmă era tatăl... încercănat. Se citea bătrâneţea în chipul lui, iar pe viaţa lui... călca viaţa copilului din faţă. Era un sacrificiu conştient la mijloc.

Mă gândeam... ştii... când suntem noi cei mai sinceri? Noaptea, sau ziua?
Noaptea eşti cel mai singur, protejat doar de întuneric şi de frumuseţea acestuia. Acoperit de golul nopţii, cum ai putea să ştii că tristeţea provocată de magia acesteia n-ar putea să-ţi amestece gândurile, iar acestea să se polarizeze în jurul singurătăţii nostalgice de moment?
Ziua eşti împiedicat de toate cele prezente, dar pe care le şi vezi, pe care le simţi lipite de tine, care te sufocă şi care stau ca o bariera în faţa gândurilor tale înaripate. Nici măcar nu poţi să gândeşti, cum ai putea să ştii daca eşti sincer?
Dacă numai noaptea gândeşti limpede, liber, atunci asta înseamnă că tot atunci eşti cel mai sincer cu tine?

(I)real

Să dăm foc la toate sentimentele ireale ce ne încearcă e cel mai potrivit. Căci imaturitatea, teama şi lipsa de trecut ne obligă să credem în diferite feţe ale viitorului, feţe ireale ce stârnesc în noi senzaţii... la fel de ireale. Şi mai frumos este că irealul din noi este real, iar realul... ireal.

În vâscozitatea mea sentimentală am regăsit un trecut ce-mi zvâcneşte adeseori în tâmplă. De fapt, el se află undeva la marginea prezentului care stă uneori să cadă în prăpastia cu gânduri, amintiri şi temeri. E de-a dreptul bântuitor faptul că fiecare rază de soare stăruitoare în prezent, aprinde amintiri şi mă chinui într-o maniera mult prea conştientă să le aprinzi şi tu până le transformi în cenuşă, în neştire.