Îmi trec ochii prin perdeaua răstignită la fereastră. Florile crescute pe ea au contemplat cumva cu aburul geamului şi au ajuns la comun acord: ca ele să se tatueze pe sticla prea transparentă, prea goală.
S-ar ridica gândurile mele ca fumul, deasupra lumii vii, gândurile mele moarte. N-ar putea fi ele la fel de vii ca şi mine, dar totuşi nimic nu e mort în mine. Sunt vie. Neclar...
Gândurile mele sunt vii în mine, în vietatea din mine, dar odată ce le las să se înalţe, să treacă prin florile lipite de geam şi să spargă lumina felinarului, ele mor... se pierd. Se pierd afară, dar înăuntrul meu... întotdeauna vii.
Şi parcă luna vorbeşte cu albastrul din mine, scurgându-şi violetul peste ale mele sângerări. Iar gândul că rămăşiţele de culori ar zdrobi tăcerea cu un paloş de mătase, cu o lovitură blândă, mă transformă în pulbere. Sunt ca un praf viu, evanescent, multicolor şi paradoxal.
Am să spun din nou...  să te gândeşti la mine ca la nişte ochi ai căror culoare se schimbă... mereu. Eu sunt mereul tău schimbător. Nu timpul, ci noi!
Eu sunt ochiul tău, eu sunt mintea ta, eu sunt tu... tu, dragule, tu eşti eu. Şi tu ştii asta.

... you can't kill the me in you.