Mi-am plâns cerneala...

La infinit.

Sufletul ţi se usucă din secundă în secundă, iar timpul stă. Tu nu ai înţeles de ce, dar la apogeul tău el a pornit iar la drum şi l-ai privit îndelung cum înainta spre asfinţit, căutând răspunsuri pană la infinit. Nu ar fi apucat calea asta, dacă sufletul tău ar fi avut măcar răbadea de a-i atinge şoapta cu un surâs, sau cu o lacrimă. Am privit mult timp la asta, am contemplat zile şi nopţi şi am ales să te privesc din nou, să mă aşez în soare... lângă timp. 

Gol

 La nopţile voastre urbane eu visez, în timp ce pereţii dormitorului meu s-au săturat de mine. Mă pierd în tehnologie şi cuvinte tastate pe un blog dezamăgitor la miez de noapte. Mi-s tălpile fierbinţi şi gândurile reci. Mi-e inima crăpată şi creierul întreg. Să nu mă uiţi. Să nu ma crezi.

Nu ştiţi

Ştii... aş vrea să mă desprind de umbra mea, să mă descătuşez de ea. Sub buclele mele sângerii se desfăşoară scenarii, care mai de care mai ireale. Îmi imaginez cum umbra-mi trece prin mine şi se lipeşte de asfaltul prea fierbinte, de smoala densă ce plânge de căldură. Eu înaintez, ea urlă după mine şi mă roagă să mai stau. Nu mai stau. Nu întorc capul, dar pot să aud cum plesneşte cu mâinile de sol, după ce le ridică la cer. Să scăp eu de negrul din ea, să nu mă mai îngroape în pământul cel ploios, să pot să mă ridic la nori şi să nu mai muşc din durerea pământeană. Eu nu aparţin acesteia. Nu aparţin nimănui şi mă simt închisă în grădina unui străin ce îşi lasă câinii suferinţei să mă mănânce de vie.
Nu chem divinitatea, chem cerul. Chem mediul ceresc să mă ridice o data, măcar o dată, o singură dată. Căci gravitaţia e blestem, iar trupu-mi dă cu sufletul de pereţi şi mă doare, căci sunt suflet.
Voi toţi nu ştiţi, dar umbra ne îngroapă. Eu n-am să mor aşa.

În fiecare zi şi seară

În curbele fine ale minţii tale am găsit un echilibru ce funcţiona ca sprijin emoţional pentru tine şi cei din jurul tău. Ghinionul meu este ca nu sunt lângă tine. Sunt în tine. Aşa mă pierd în fiecare zi şi seară... în apele sufletului tău.

Jur.

N-ai lăsa nici cerul să scuipe stele peste mine, fiindcă ele luminează prea mult şi mi-ar răni ochii. Tu nu vrei asta, îmi iubeşti irisul multicolor. Ştii că nimic nu este prea mult pentru mine, dar atunci când noaptea curge-n părul nostru, opreşti avalanşa mea emoţională cu o pereche de buze umede care mă asigură că nu sunt singură. Tu eşti cu mine, eşti în mine şi îţi mulţumesc. Vreau să-mi simţi nebunia mea dezordonată pentru nebunia ta ordonată, să ştii că te iubesc pentru ca îmi eşti alter-ego. Eşti a doua mea parte pe care o iubesc din toată fiinţa mea incompletă ce devine completă odată cu aprinderea din ce în ce mai puternică a sentimentelor prinse cu aţă de sufletul meu trist.
Tu schimbi tot. Tu eşti tot. Mă faci fericită şi uit cu totul de ideea unei tristeţi veşnice ce mi-a înegrit odată spiritul. Aş vrea să înţelegi că mi-e ruşine să transmit totul prin cuvinte, deşi le iubesc. Deşi ador să materializez totul, să transform în litere... să ştii că simt atât de mult încât cuvinte sunt puţine. Ştiu că simţi scutul, ştiu că vezi toate lacrimile, ştiu că înţelegi disperarea mea după perfecţiune, ranchiuna, ura şi invidia ce mă macină pe interior. Ştiu că vrei să le elimini.
Nimic nu sprijină dragostea noastră. Nu mă interesează, nu imi pasă. Pot să dispară toate, noi ne iubim. Iubirea noastră nu e în aer, nu e în pământ sau cer, e în noi. Noi vom fi vii pentru totdeauna, pentru că trăim unul pentru celălalt.
Te-am pierdut în mine, te iubesc.

Sub semn.

Ai ridicat coroana pan’ la cer

Sub semnul unei mari iubiri

Ce eu ţi-o port şi nu ţi-o cer

Căci ne-nţelegem din priviri.

Nu voi lăsa să-ţi cadă nicio frunză

Căci eu te voi veghea şi zi şi noapte

Şi dragostea se schimbă într-o pânză

Ce îţi aduce numai şoapte.

Poate că te iubesc pare nebunesc

Şi ştiu că nimeni nu mă va-nţelege

Dar astă dragoste eu nu o risipesc

Şi-am să las fiinţa ta ca să mă lege

Promit.

Azi m-am regăsit în tine. Am aflat că noi două una suntem şi că ne plangem lacrimile înăuntru cand el pleacă. Ne obosim la fel, iar toate cad peste noi la fel, resimţim la fel şi simţim la fel. Am regăsit o parte din mine în tine... şi te rog să mă ierţi că m-am pierdut. Nu ştiam că bucata asta e în tine. La sfârşitul vieţii am să fiu întreagă, promit.

Cunoscut.

Ce rămâne se pierde undeva în pădurile sufletului tău. Frunze uscate, sânge, amintiri, umbre şi un soare pierdut pe sub pământ. Ţi-am şoptit că te iubesc, dar ţi s-au rupt crengile şi ai spus că ţip la tine. Mi-ai urlat în faţă că mă iubeşti mai mult, mai mult, mai mult. Cât de mult? Numeşti tu asta viaţă? E suprareal. Am să fug din mine, din codrii mei handicapaţi, pentru tine. N-am spus nimic greşit, decât că eşti mai mult decât mi-aş fi imaginat vreodată c-aş putea trăi. Te trăiesc mai mult decât te trăieşti pe tine însuţi. Conturul meu eşti tu. O coajă dură, îndrăgostită de cunoscut. Păr înfrunzit îndrăgostit de cunoscut.