Ştii... aş vrea să mă desprind de umbra mea, să mă descătuşez de ea. Sub buclele mele sângerii se desfăşoară scenarii, care mai de care mai ireale. Îmi imaginez cum umbra-mi trece prin mine şi se lipeşte de asfaltul prea fierbinte, de smoala densă ce plânge de căldură. Eu înaintez, ea urlă după mine şi mă roagă să mai stau. Nu mai stau. Nu întorc capul, dar pot să aud cum plesneşte cu mâinile de sol, după ce le ridică la cer. Să scăp eu de negrul din ea, să nu mă mai îngroape în pământul cel ploios, să pot să mă ridic la nori şi să nu mai muşc din durerea pământeană. Eu nu aparţin acesteia. Nu aparţin nimănui şi mă simt închisă în grădina unui străin ce îşi lasă câinii suferinţei să mă mănânce de vie.
Nu chem divinitatea, chem cerul. Chem mediul ceresc să mă ridice o data, măcar o dată, o singură dată. Căci gravitaţia e blestem, iar trupu-mi dă cu sufletul de pereţi şi mă doare, căci sunt suflet.
Voi toţi nu ştiţi, dar umbra ne îngroapă. Eu n-am să mor aşa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu