Nu mai am încredere, căci toate cuvintele tale formează cercuri de minciuni ce se vor rostogoli la nesfârşit în sufletul meu. Umbre şi tăceri, neamintiri şi amintiri amare, dulci în creiere, devenite-apoi nimicuri. Nu mă laşi să plec, dar vreau să plec. Am ajuns la saturaţie, la putregai şi mlaştină. Vreau un pământ în care să mă ascund, soare mult, care să mă încingă, să ajung la maceraţie. Toate-acestea, fiindcă ştiu că nu mă găsesc în nimeni şi am căutat destul, iar dezechilibrul e prea puternic. Îmi vreau căderea. Daţi-mi căderea. Nu mă mai furaţi şi nu mai daţi bucăţi de fericire. Luaţi-l pe el de-aici, sau catapultaţi-mă pe altă lume. Nu mai vreau pe nimeni. Mă vreau pe mine şi mă vreau singură pe vecie,
în mormânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu