Sprâncenele mele prea încordate ți-au spus că mă înec în mine, că am plecat de mult de printre oameni și nu sunt ce am crezut că sunt. Îmi juram că el nu mă va găsi prin păduri, ci printre oameni, dar iată-mă pierdută-n pustietate, în această sălbăticie calmă care-mi gâdilă talentul, care-mi înflorește cuvintele, care mă adâncește în anonimat. Ochii mei înlăcrimați ți-au declarat sincer că în sufletul meu se ascunde un dezechilibru nebun, o inimă care tremură și o permanentă teamă de timp, iar în pupila mea adâncă ai văzut TU, SINGUR, HAOSUL. Haosul singur din întuneric, din singurătate, răutate, sensibilitate. Haosul ce umple golurile lăsate de o trecută neiubire, necompletată de prezenta iubire... Dar în irisul meu complicat, cenușiu și verde și albastru se vede plutind orgoliul și Narcis ce se oglindește în apele ochiului.
Fericirea... e în mâna care scrie, în apusul de primăvară și răsăritul de vară, în ploaia de octombrie și frigul de decembrie, în piciorul care calcă agresiv în bălțile noroioase, în cer, în stele și în lună. Fericirea-i unde vrei tu să fie și o găsești și în mine, uneori. Fericită sunt și eu... plină ca luna sau în sferturi, jumătăți, ca luna...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu