Poate, dar...

Vreau să mă gândeşti ca pe ea, căci eu sunt ea. Trecuta ea sunt eu din viitor.
După ce îmi vei fi ascultat vocea pentru ore-ntregi şi nesfârşite vei înţelege că soarele vine din mine şi că ochii tăi înghit ploi multe când mă văd pe mine, că sufletul ţi-e ca un burete în apele sufletului meu şi că iarba creşte mai verde când păşesc prin ea.

Dar eu nu sunt niciuna din acestea, sunt doar acea dublă-eu, poate cândva înţeleasă de tine, poate cândva apartenentă acestui praf, acestui pământ, coborâtă din nori, cu capul pe umeri, nu printre stele.

Poate te vei trezi dimineaţa şi nu vei da cu ochii de mine, ci de perna rămasă cu riduri în urma buclelor mele... şi aruncându-ţi privirea mai departe mă vei zări pe mine, pe fereastră, ascunsă sub flori, minţită de gângănii mici, impresionată de privirea dulce a cerului. Poate vei veni la mine şi-mi vei mângâia roşul părului...

...sau...

Poate te vei trezi într-o dimineaţă ploioasă de toamnă şi vei de cu ochii de un păr drept, castaniu, ochi căprui şi sânge rece... şi vei şti că nu sunt eu. Poate-ţi vei arunca privirea mai departe şi ai vedea griul murdar al unor clădiri urbane. Poate vei ieşi afară din casă şi mă vei zări pierdută, nepăsându-mi că banca pe care şed e udă şi că părinţii nu mai sunt. Poate vei şti că sunt eu şi vei şti că m-ai găsit, că nu mai contează cine te aşteaptă acasă cu cafeaua fierbinte. Poate nu mă vei mai pierde din nou şi ai sta cu mine pe banca udă.

...dar...

A ta, sau ne-a ta, eu sunt a ta. În casa ta, în casa altuia, eu sunt a ta. În parcul nostru, în parcul altora, eu sunt a ta. Căci eu ştiu că dacă mă vei pierde, mă vei găsi din nou şi te vei aşeza cu mine pe banca noastră udă.