Aștept

Trăiesc acolo unde nu mă simți și nu mă poți salva, unde inima bate-n neștire, iar gândurile se rotesc haotic, pe nesimțite, în liniștea timpului. Aici, noi ne ducem viața la-ntâmplare și veșnic ne dorim ceva mai mult, ce nu știm să concretizăm, dar știm să creăm cu sufletul. Ne confundăm unii pe alții, prin propriul suflu dus de vânt, spre nicăieri, în ceață.

Dar uneori... simt că m-ai uitat, că locul meu de nepătruns, pe care ți-l doreai în suflet, pe care îl voiai a ști, s-a pierdut odată cu mine în zâmbetul tău cald, în ochii tăi senini. Locul meu de trăit nu mai înseamnă nimic pentru tine, iar cel ce mă așteaptă pe vecie a ieșit din sfera gândurilor tale prăfuite.

Parcă ai desprins sufletul din mine și l-ai îngrămădit în tine. Parcă mâinile tale răscolesc prin mine și totuși nu mă găsesc. Parcă vrei să mă ai, dar nu mă vrei pe mine.

Mă aștept să mă aștepți. Aș vrea să știu ce drumuri ai strivit cu pașii tăi, unde umbletul ți-a fost, să aflu poveștile tale și să te întorci. Iar așteptarea ta mă doare în corp, îmi îmbătrânesc oasele și mă apasă pe interior, pe neatinsul meu zadarnic. 

Aștept

să îmbătrânești. 

Spre neatins

Am să mă duc, în ciuda nechemării mele, în albastrul valurilor spumoase, spre lumină, spre neatins. Am să plec. Iar tu mă vei crede rătăcită, fiindcă așa m-ai cunoscut. Însă zâmbetul meu se va așeza pe dorul tău precum un fluture pe o floare ofilită: Dezamăgit și singur.

Ai să mă cauți pe toate luncile, fără să știi că locul meu nu e pe pământ, ci în mare. Ai să creezi noi căi pentru amintirea mea, fără să știi ca eu nu am drumuri.

Dar am să fiu la răspântia dintre gând și cuvânt. Am să mă așez tăcut, timid și cert, pe dorul tău nestins și am să-ți șoptesc bătăile inimii mele, învățând-o pe a ta din nou să bată.

Am să fiu pe văi, pe văile trupului tău ars de căutări si amintiri. Ai să ai întrebări de pus și nimeni să-ți răspundă.

Dar uitându-te cândva la cer, ai să îți dai seama că norul de deasupra mării are ochii mei, căci chipul meu din mare se reflectă-n cerul tău, brăzdat de ploaie. Iar marea mea se scaldă-n stelele căzătoare ale inimii mele.

Și ai să-ți găsești pacea, căci vei ști că cel mai frig e în ajun de răsărit iar eu nu îți voi lăsa inima nicicând...

...zdrobită

Regretată

Aș vrea să mă plângi precum o plâng eu pe cea care am fost. Să mă pictezi pe conturul inimii tale și să mă uiți lipită de miezul tău, prinsă iremediabil de înăuntrul tău. Nu îți doresc ca viața să te încununeze cu aceeași grea coroană de emoții pe care eu am fost sortită să o duc.

Te-aș jeli într-una dacă în mine ar mai încăpea altă ființă în afară de cea care sunt, mâncată de misterul lăuntric ce zace lângă ceasul trupului meu. Tu nu știi, dar sufletul meu e ars de soarele absenței tale, amestecat ca o licoare cu sângele prea rece al minții mele purpurii.

Te-aș aduce înapoi, dar nu înainte de a mă primi din nou în mine, pe cea care am fost, fără suicide...

...prin vis.

Înstrăinare

Ne-am apropiat de viitor cu gândul, ne-am apropiat de veșnicie cu trupul, dar nu le-am atins. Ne-am strecurat ochii în ochii celuilalt și i-am spălat privind la lună și la stele, blamându-i pe ei zile la rând pentru neîmplinirea noastră. Dar n-am știut că vina se varsă și revarsă în sufletele noastre, în egoism și indecizie. Ne-am lăsat duși de val la început și am continuat cu eforturi imense de întoarcere a vieții în mod invizibil, am crezut în aparența schimbării, când de fapt apele din noi au fost tulburate dureros și ireversibil.

Apoi ne-am jurat că vom trimite totul în trecut, că prezentul e nou și că noi nu ne vom mai cunoaște, dar am știut să ne întoarcem obsesiv în aceeași melancolie specifică inimilor noastre, mutilați de absența celuilalt.

Ne-am rătăcit unul de celălalt și îți simt fericirea în dorul meu de nepătruns. Viața s-a rotit, iar acum ne înțelegem, dar nu ne mai avem.

Nu am știut că prețul înțelegerii este înstrăinarea.