Spre neatins

Am să mă duc, în ciuda nechemării mele, în albastrul valurilor spumoase, spre lumină, spre neatins. Am să plec. Iar tu mă vei crede rătăcită, fiindcă așa m-ai cunoscut. Însă zâmbetul meu se va așeza pe dorul tău precum un fluture pe o floare ofilită: Dezamăgit și singur.

Ai să mă cauți pe toate luncile, fără să știi că locul meu nu e pe pământ, ci în mare. Ai să creezi noi căi pentru amintirea mea, fără să știi ca eu nu am drumuri.

Dar am să fiu la răspântia dintre gând și cuvânt. Am să mă așez tăcut, timid și cert, pe dorul tău nestins și am să-ți șoptesc bătăile inimii mele, învățând-o pe a ta din nou să bată.

Am să fiu pe văi, pe văile trupului tău ars de căutări si amintiri. Ai să ai întrebări de pus și nimeni să-ți răspundă.

Dar uitându-te cândva la cer, ai să îți dai seama că norul de deasupra mării are ochii mei, căci chipul meu din mare se reflectă-n cerul tău, brăzdat de ploaie. Iar marea mea se scaldă-n stelele căzătoare ale inimii mele.

Și ai să-ți găsești pacea, căci vei ști că cel mai frig e în ajun de răsărit iar eu nu îți voi lăsa inima nicicând...

...zdrobită