Trăiesc acolo unde nu mă simți și nu mă poți salva, unde inima bate-n neștire, iar gândurile se rotesc haotic, pe nesimțite, în liniștea timpului. Aici, noi ne ducem viața la-ntâmplare și veșnic ne dorim ceva mai mult, ce nu știm să concretizăm, dar știm să creăm cu sufletul. Ne confundăm unii pe alții, prin propriul suflu dus de vânt, spre nicăieri, în ceață.
Dar uneori... simt că m-ai uitat, că locul meu de nepătruns, pe care ți-l doreai în suflet, pe care îl voiai a ști, s-a pierdut odată cu mine în zâmbetul tău cald, în ochii tăi senini. Locul meu de trăit nu mai înseamnă nimic pentru tine, iar cel ce mă așteaptă pe vecie a ieșit din sfera gândurilor tale prăfuite.
Parcă ai desprins sufletul din mine și l-ai îngrămădit în tine. Parcă mâinile tale răscolesc prin mine și totuși nu mă găsesc. Parcă vrei să mă ai, dar nu mă vrei pe mine.
Mă aștept să mă aștepți. Aș vrea să știu ce drumuri ai strivit cu pașii tăi, unde umbletul ți-a fost, să aflu poveștile tale și să te întorci. Iar așteptarea ta mă doare în corp, îmi îmbătrânesc oasele și mă apasă pe interior, pe neatinsul meu zadarnic.
Aștept
să îmbătrânești.
hai să aşteptăm împreună.
RăspundețiȘtergere