Ne-am apropiat de viitor cu gândul, ne-am apropiat de veșnicie cu trupul, dar nu le-am atins. Ne-am strecurat ochii în ochii celuilalt și i-am spălat privind la lună și la stele, blamându-i pe ei zile la rând pentru neîmplinirea noastră. Dar n-am știut că vina se varsă și revarsă în sufletele noastre, în egoism și indecizie. Ne-am lăsat duși de val la început și am continuat cu eforturi imense de întoarcere a vieții în mod invizibil, am crezut în aparența schimbării, când de fapt apele din noi au fost tulburate dureros și ireversibil.
Apoi ne-am jurat că vom trimite totul în trecut, că prezentul e nou și că noi nu ne vom mai cunoaște, dar am știut să ne întoarcem obsesiv în aceeași melancolie specifică inimilor noastre, mutilați de absența celuilalt.
Ne-am rătăcit unul de celălalt și îți simt fericirea în dorul meu de nepătruns. Viața s-a rotit, iar acum ne înțelegem, dar nu ne mai avem.
Nu am știut că prețul înțelegerii este înstrăinarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu