Se aşezase între florile prea vii, prea vii pentru el, care era mort. Era un viu mort ce-şi pierduse locul, căci cu ochii mătăsoşi se chinuia să găsească un spaţiu.. cât de umil, dar al lui să fie, pentru el. Ca moartea lui să se potrivească cu moartea locului, durerea din ochii lui să curgă în ceşcuţe pământoase de durere, pentru a nu mai exista contrast. Iar picioruşele lui livide să alerge pe pământ umed şi rece, pentru a fi completă scena. El îşi trăia moartea în scene, pe etape, niciodată unitar, total.