Toate-aceste aripi de lumină mi-au coborât pe faţă şi mi-au umplut ochii de-ntuneric. Nu ştiam ce-nseamnă, dar îmi doream văpăile de soare ce se năpusteau asupra florilor din dormitorul meu şi florilor din ochii mei şi florilor din sufletul meu. Erau petale de garoafe alb cu mov pe obrajii mei, iar buzele-mi erau grena şi ştiu că nasu-mi era umplut cu miros cald de vanilie. Era un vis ce mi-a deschis ferastra... o bucată de odihnă şi un pic de fericire.
Încet... s-a făcut rece... şi vântul mi-a izgonit tot visul. A rămas o fereastră trântită şi... ah... o noapte neagră plină de ferestre.
Ferestre-stele ce mă cheamă şi o lună aurie cu obraz rotund de lămâie, căci ea e dulce toată. Ştiu eu, căci urc în fiecare noapte şi o trimit să coboare în adâncuri de pământ, lăsându-mă pe mine să strălucesc în locul ei. De sus privesc eu tot... şi dimineaţa mă cobor să-nghit petale de garoafe albe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu