De albastru, de cer

Era cosmicul ce se contopise cu terestrul... o iarba rătăcită prin ceruri vişinii, un univers de marmură, stele de lumină şi gânduri rele. Atunci când nu le mai suportă, oamenii îşi aruncă gândurile în neantul de deasupra, iar stelele se îmbracă cu ele şi le luminează. Atunci când ele cad, aduc gândurile înapoi... luminate.

Am încercat de-atâtea ori să te arunc în infinitatea cerului, să te catapultez din sufletul meu, să te izbesc de nori, să sângerezi ploaie, să tuşeşti vânt de durere. Nu voiam să te doară, dar voiam să scap eu. Nu puteam şi nu pot, căci pe tine dinăuntrul meu te cunosc cel mai bine. Tu, cel real, eşti bun, dar înăuntrul meu eşti încăpăţanat, fiindcă n-a plecat niciodată. Partea ta neagră se găseşte în mine, şi pentru asta te protejez pe tine, căci eşti bun. Te păstrez în sufletul meu ca pe o bucată de albastru, ca pe un gând lipit de mine...

Şi te vreau mai mult decât pe garoafe... fiindcă n-ai petale ce să-ţi cadă. Nimic nu-ţi cade, eşti mereu întreg. Numai eu ţi-as putea cădea, acea parte din tine, ataşată, prinsă, fericită, tristă, vie...

În seara asta cu copacii dezveliţi de vântul de martie... aş vrea să ies pe fereastră, să mă prind de o stea vie, căci pe colţul său ce luminează cel mai tare, am văzut o petală... de albastru şi de cer.