Te nasc din toate frunzele mele de gri ce se amestecă cu gânduri violete şi petale de violete, cu ploi şi vânturi ce te cheamă, cu aripi de vrabie ce nu mai pleacă de pe streşini. O privire de luceafăr rece şi un somn adânc ce parcă nu mai trece, niciodată n-am să te mai caut sub umbre şi versuri, te vreau acum, mai mult ca niciodată. Nu te vreau, dar am nevoie, căci eu nu necesit tot ce vreau. Dar e orgoliu pudrat cu zăpadă ce zace uneori sub ţipete de disperare. Un creier ce se-amestecă uneori cu suflet negru şi cu gânduri albe, cu idei şi aspiraţii goale. De ce mai zburd-un nor pe drumurile astea vechi, când spiritul meu greu se lasă la pământ cu toate ale lui ce cred în ziua de ieri şi zilele de mâine? Viitorul meu scurt nu mai vine, căci trecutul meu lung a-ngheţat şi el si nu mai pleacă.
Înţelege haosul de-aici şi
pleacă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu