De albastru, de cer

Era cosmicul ce se contopise cu terestrul... o iarba rătăcită prin ceruri vişinii, un univers de marmură, stele de lumină şi gânduri rele. Atunci când nu le mai suportă, oamenii îşi aruncă gândurile în neantul de deasupra, iar stelele se îmbracă cu ele şi le luminează. Atunci când ele cad, aduc gândurile înapoi... luminate.

Am încercat de-atâtea ori să te arunc în infinitatea cerului, să te catapultez din sufletul meu, să te izbesc de nori, să sângerezi ploaie, să tuşeşti vânt de durere. Nu voiam să te doară, dar voiam să scap eu. Nu puteam şi nu pot, căci pe tine dinăuntrul meu te cunosc cel mai bine. Tu, cel real, eşti bun, dar înăuntrul meu eşti încăpăţanat, fiindcă n-a plecat niciodată. Partea ta neagră se găseşte în mine, şi pentru asta te protejez pe tine, căci eşti bun. Te păstrez în sufletul meu ca pe o bucată de albastru, ca pe un gând lipit de mine...

Şi te vreau mai mult decât pe garoafe... fiindcă n-ai petale ce să-ţi cadă. Nimic nu-ţi cade, eşti mereu întreg. Numai eu ţi-as putea cădea, acea parte din tine, ataşată, prinsă, fericită, tristă, vie...

În seara asta cu copacii dezveliţi de vântul de martie... aş vrea să ies pe fereastră, să mă prind de o stea vie, căci pe colţul său ce luminează cel mai tare, am văzut o petală... de albastru şi de cer.

Albe

Toate-aceste aripi de lumină mi-au coborât pe faţă şi mi-au umplut ochii de-ntuneric. Nu ştiam ce-nseamnă, dar îmi doream văpăile de soare ce se năpusteau asupra florilor din dormitorul meu şi florilor din ochii mei şi florilor din sufletul meu. Erau petale de garoafe alb cu mov pe obrajii mei, iar buzele-mi erau grena şi ştiu că nasu-mi era umplut cu miros cald de vanilie. Era un vis ce mi-a deschis ferastra... o bucată de odihnă şi un pic de fericire.

Încet... s-a făcut rece... şi vântul mi-a izgonit tot visul. A rămas o fereastră trântită şi... ah... o noapte neagră plină de ferestre.

Ferestre-stele ce mă cheamă şi o lună aurie cu obraz rotund de lămâie, căci ea e dulce toată. Ştiu eu, căci urc în fiecare noapte şi o trimit să coboare în adâncuri de pământ, lăsându-mă pe mine să strălucesc în locul ei. De sus privesc eu tot... şi dimineaţa mă cobor să-nghit petale de garoafe albe.

Mai mult nu pot, de ziua ta

   Uneori te văd căzând în mare, mergând prin nisipul risipit de apă... Alteori te văd în centrul soarelui, sus, dar trist. Nu te văd niciodată aici, dar te simt. Ştiu cine eşti şi ce vrei, dar nu primeşti. Aştept...

   Îţi doresc o pădure... nu de oameni, ci de copaci. Îţi doresc crengi multe, frunze verzi, sunetul ploii ce cade-n iarbă, pământ proaspăt şi umed. Îţi doresc o casă printre copaci. Îţi doresc o femeie verde, cu părul pădure.

   Îţi doresc să vorbeşti cu mine.

   Îţi doresc mulţi ani acolo...
... unde vrei tu.

de mine

Uneori îmi apune soarele şi nu găsesc nici umbre-n care să te caut. Nu găsesc bălţi şi nu găsesc vânt. Aş rupe cerul între degete şi l-aş ascunde-n pieptul meu, fiindcă ştiu că acolo undeva eşti tu. Te-aş purta le nesfârşit cu stele cu tot şi soare şi lună, ştiind că printre ele eşti şi tu. Te-aş ţine în plămânii mei, ai fi aerul meu şi te-aş iubi. Te-aş iubi cu toţi acei nori ploioşi, cu tot pământul tău, cu toate gândurile surde, toate sentimentele mute, tot albastrul tău de noapte... Te-aş ascunde tot în pieptul meu, aproape de sufetul meu... Dar afară e monotonie, e trecut şi te-am pierdut

de mine.

Haos

Te nasc din toate frunzele mele de gri ce se amestecă cu gânduri violete şi petale de violete, cu ploi şi vânturi ce te cheamă, cu aripi de vrabie ce nu mai pleacă de pe streşini. O privire de luceafăr rece şi un somn adânc ce parcă nu mai trece, niciodată n-am să te mai caut sub umbre şi versuri, te vreau acum, mai mult ca niciodată. Nu te vreau, dar am nevoie, căci eu nu necesit tot ce vreau. Dar e orgoliu pudrat cu zăpadă ce zace uneori sub ţipete de disperare. Un creier ce se-amestecă uneori cu suflet negru şi cu gânduri albe, cu idei şi aspiraţii goale. De ce mai zburd-un nor pe drumurile astea vechi, când spiritul meu greu se lasă la pământ cu toate ale lui ce cred în ziua de ieri şi zilele de mâine? Viitorul meu scurt nu mai vine, căci trecutul meu lung a-ngheţat şi el si nu mai pleacă.

 Înţelege haosul de-aici şi

pleacă.

Apa mea.

Este un seism printre gândurile mele ce te caută la nesfârşit. Mă cutremur când dau ochii cu tine şi te privesc atent şi te caut mereu cu mintea, cu trupul, cu sufletul meu, cu privirea.Te văd bine când te ascunzi sub umbra ta şi te electrocutez cu vorbe, căci aş vrea s-alungi tu uneori iarna din mine... Nu poţi, ştiu. Tu nu poţi nici măcar să exişti. Totul în tine e o obligaţie, nimic plăcere. Inspiri şi expiri, din obligaţie, şi ştiu că ai muri de n-ar fi involuntar.


Te urăsc pentru ce eşti şi pentru ce-mi faci, de ce te iubesc, nu ştiu. Te iubeam şi când nu mă iubeai. Nu găsesc răspunsuri nici măcar în petalele garoafelor, nici în ploaia de afară. Dar eu îmi simt apele tulburate, fiindcă nu ştii să înoţi. Te zbaţi în mine şi nu ştiu să te ajut, tu nu ştii să mă ajuţi. Nu poţi să ieşi, nu pot să te scot, dar în schimb te izbesc de toate stâncile mele ca să te trezeşti, ori ca să mori.

Slipped away

I've had my wake up, won't you wake up? 

I keep asking... why?