Chip de mătase

Te văd și-acum scufundat în ceruri, acoperit de mult albastru. Ești agățat de pulberea cafenie a pământului uscat de-atâta soare, te trage și te-apasă înapoi, te întinde de-a lungul infinitului dintre cer și pământ. Iar tu răcnești cu sunete înalte de vioară și mă chemi, spre tine, să ne-ntindă soarele împreună, între două lumi.

Te-ai lipit de sunete, ca-ntr-un ecou nemărginit și zaci constrâns de litere, te transformi în cuvinte și abia aștept să te plesnesc de foile bătute de timp, să arunc cu tine în cerneală, să te tăvălesc sălbatic printre cuvinte. Aștepți o lună prăfuită, spartă, cu chipul de mătase. Aștepți să-ți sângereze în creștet, să-ți fie mamă și să te nască.

... să te crească, să te fac unul singur, unul cu natura, unul cu cerul, unul cu timpul, unul

cu mine.

Te zbați, te simt și sunt.

Mi-e poftă de o primăvară dulce, un pic vântoasă, un pic ploioasă... ușor vanitoasă. Aș vrea ca arșița verii să nu mai vină, să nu-mi amintească. Aceste începuturi de foc mi-aduc aminte de începuturile noastre, adevărate. Le face reale, le creează. 

Aș vrea să te creez pe tine, să te conturez, să mă întind pe inima ta, să stau în primăvară. Să te aduc la viață dintr-un gând mic, gând roșu, gând suav și melancolic. Te-aș duce să cunoști zbuciumul norilor, zăpușeala asfințitului de vară, răcoarea nopții, obrazul primei zăpezi... 

Te-aș duce... Dar nu te pot aduce. Te-ai strecurat prin crâmpeie de timp, te-am rătăcit de tot și îți aud atingerea surdă, gândurile tale mute, ca niște fantome ce bântuie neînțeles, ca un pocnet ce se pierde în adâncurile unui suflet mort.

Te zbați... zgomotos, parșiv și spumos, ca marea. 

Te simt... nebun, rătăcitor și proaspăt, ca soarele. 

Eu sunt... ascunsă, cuminte și luminoasă, ca luna.

În timp

Stăteam împreună în bătaia soarelui ca niște copaci sătui de-atâta viață, de-atâta stat, obosiți de-atâta nemișcare. Ne simțeam grei ca niște blocuri adormite, locuite de prea multe generații. Clipeam lent ca doi cai mult prea munciți... și așteptam.

Așteptam să ne trezim la puritatea unui sentiment identic, la sinele uitat printre litere, un timp netrecut ce va să vie și să fie... al nostru. Stăteam și așteptam să te cațeri pe visurile mele, să le săruți sincer și să cazi liber în eul meu.

Târziu am înțeles că nu m-ai putut prinde, căci am început să zbor cu aripi de lumină și te întrebai amarnic de unde-atâta viață... Mă lăsai să zbor în șoaptele tale, mă lăsai să te chem, mă lăsai să te am. Peste două alte vieți am înțeles că ne aflam unul în urma celuilalt cu încă vreo șase vieți și că între noi era un secol jumate distanță. Spațiul ne-a salvat, eram lipiți.

Acum e munca noastră să plămădim cu iubire un alt început, un timp doar al nostru, o viață comună, același veșnic eu ce-aleargă printre șoapte, ascunzându-se de moarte.

Oceanele

Cum ar fi ca eu să fiu zâmbetul? Cum ar fi ca eu să fiu un alt tu?

Am să aflu când am să mă ridic din cuvintele tale și-am să las să se scurgă peste visurile mele, distrugerile tale. Intențiile nereușite ale bunătății tale. Pașii sufletului tău prin aerul greu al fericirii. Noi doi, prin timp. 

M-am întins deasupra unui cer cu stele vii, sub aspirațiile tale, și-am spulberat de-acolo, din înălțimea noastră, o clipă de praf stelar, praf de cer și de furtună. Mă ascunzi în ochii tăi cu toate ale tale, în fundul întunecat al oceanului tău. Dar eu mă pierd în oceanul meu nesecat, verde-albastru, plin de alte vietăți... 

Secolul meu

Cântecul inimii tale nu-ți zbuciumă-acum niciun apus lăuntric, iar tăcerea de-altă dată stă și azi întruchipată, înaintea ochilor mei, sub forma buzelor tale. Am așteptat înfățișarea sufletului tău și realizarea viselor mele, ca pe-o sărbătoare, am așteptat...

Mor precum ziua de ieri și nu mă nasc nici ca mâine și ca nicio altă zi ce vrea s-aducă în pântecele sale o rază de ceva nou. Te chem de-un secol și ceva, iar picioarele-ți sunt prinse cu un lanț al neștirii, al unei tinereți uitate de mine, știute de toți. Inima ți-e plecată, iar șira spinării ți-e dreaptă și rigidă ca șinele de cale ferată, iar eu sunt trenul ce îți fumegă deasupra. Te-am crezut când ai spus ca te întorci în altă viață și te-am așteptat mii de alte vieți. Ai venit și m-ai ținut de vorbă atât de mult... te-am privit, te-am adorat și te-am iubit. Dar acum ești vinovat. Ești vinovat că mi-ai vorbit despre iubire și moarte, singurătate. Mi-ai verbalizat trăirile și le-ai dat sens, le-ai dat culoare prin privirea ta și viață veșnică prin grai.

Iar eu acum nu mai pot scăpa de iubire și moarte, singurătate... Și simt uneori că m-ai uitat, că adormi fără mine, că m-ai scufundat în gândurile tale, m-ai rătăcit prin pământ. Iar când mă ridic, îmi doresc să mă îngropi din nou, căci ochii tăi îmi amintesc că tu nu știi ce înseamnă așteptarea, unghiile tale n-au zgâriat pereții niciodată, iar genunchii tăi nu cunosc podeaua.

Te-am așteptat să vii și te aștept mereu, prin rutina vieții tale...

De ce?

Încă mă întreb de ce luna nu e a noastră, când te-am iubit atât de mult de la început. E a mea și-a altcuiva, liniștită și îndepărtată. De ce așa, când între noi au existat tornade, cu dureri în suflet, nopți sfârșite-n goliciune și amar?

După toate, am crezut că am câștigat luna între noi, că plângem peste ea și ne vărsăm cu totul în corpul ei de lumină. Acum cred că luna e plină de sufletele celor ce nu mai sunt printre noi, că ei ne luminează, prin ea. Că ne privesc când ne contorsionăm și ne șoptesc noaptea, în vis, că nu putem atinge luna.

Cu gânduri străine,
privesc la ea și nu la tine.
De ce?