Secolul meu

Cântecul inimii tale nu-ți zbuciumă-acum niciun apus lăuntric, iar tăcerea de-altă dată stă și azi întruchipată, înaintea ochilor mei, sub forma buzelor tale. Am așteptat înfățișarea sufletului tău și realizarea viselor mele, ca pe-o sărbătoare, am așteptat...

Mor precum ziua de ieri și nu mă nasc nici ca mâine și ca nicio altă zi ce vrea s-aducă în pântecele sale o rază de ceva nou. Te chem de-un secol și ceva, iar picioarele-ți sunt prinse cu un lanț al neștirii, al unei tinereți uitate de mine, știute de toți. Inima ți-e plecată, iar șira spinării ți-e dreaptă și rigidă ca șinele de cale ferată, iar eu sunt trenul ce îți fumegă deasupra. Te-am crezut când ai spus ca te întorci în altă viață și te-am așteptat mii de alte vieți. Ai venit și m-ai ținut de vorbă atât de mult... te-am privit, te-am adorat și te-am iubit. Dar acum ești vinovat. Ești vinovat că mi-ai vorbit despre iubire și moarte, singurătate. Mi-ai verbalizat trăirile și le-ai dat sens, le-ai dat culoare prin privirea ta și viață veșnică prin grai.

Iar eu acum nu mai pot scăpa de iubire și moarte, singurătate... Și simt uneori că m-ai uitat, că adormi fără mine, că m-ai scufundat în gândurile tale, m-ai rătăcit prin pământ. Iar când mă ridic, îmi doresc să mă îngropi din nou, căci ochii tăi îmi amintesc că tu nu știi ce înseamnă așteptarea, unghiile tale n-au zgâriat pereții niciodată, iar genunchii tăi nu cunosc podeaua.

Te-am așteptat să vii și te aștept mereu, prin rutina vieții tale...