Stăteam împreună în bătaia soarelui ca niște copaci sătui de-atâta viață, de-atâta stat, obosiți de-atâta nemișcare. Ne simțeam grei ca niște blocuri adormite, locuite de prea multe generații. Clipeam lent ca doi cai mult prea munciți... și așteptam.
Așteptam să ne trezim la puritatea unui sentiment identic, la sinele uitat printre litere, un timp netrecut ce va să vie și să fie... al nostru. Stăteam și așteptam să te cațeri pe visurile mele, să le săruți sincer și să cazi liber în eul meu.
Târziu am înțeles că nu m-ai putut prinde, căci am început să zbor cu aripi de lumină și te întrebai amarnic de unde-atâta viață... Mă lăsai să zbor în șoaptele tale, mă lăsai să te chem, mă lăsai să te am. Peste două alte vieți am înțeles că ne aflam unul în urma celuilalt cu încă vreo șase vieți și că între noi era un secol jumate distanță. Spațiul ne-a salvat, eram lipiți.
Acum e munca noastră să plămădim cu iubire un alt început, un timp doar al nostru, o viață comună, același veșnic eu ce-aleargă printre șoapte, ascunzându-se de moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu