Te zbați, te simt și sunt.

Mi-e poftă de o primăvară dulce, un pic vântoasă, un pic ploioasă... ușor vanitoasă. Aș vrea ca arșița verii să nu mai vină, să nu-mi amintească. Aceste începuturi de foc mi-aduc aminte de începuturile noastre, adevărate. Le face reale, le creează. 

Aș vrea să te creez pe tine, să te conturez, să mă întind pe inima ta, să stau în primăvară. Să te aduc la viață dintr-un gând mic, gând roșu, gând suav și melancolic. Te-aș duce să cunoști zbuciumul norilor, zăpușeala asfințitului de vară, răcoarea nopții, obrazul primei zăpezi... 

Te-aș duce... Dar nu te pot aduce. Te-ai strecurat prin crâmpeie de timp, te-am rătăcit de tot și îți aud atingerea surdă, gândurile tale mute, ca niște fantome ce bântuie neînțeles, ca un pocnet ce se pierde în adâncurile unui suflet mort.

Te zbați... zgomotos, parșiv și spumos, ca marea. 

Te simt... nebun, rătăcitor și proaspăt, ca soarele. 

Eu sunt... ascunsă, cuminte și luminoasă, ca luna.