Nu ştiu.

Ridat, cu părul grizonat, l-am văzut cum îi fugea tinereţea pe sub picioare, iar prin faţa ochilor i se scurgea ultima vlagă de suflet. Ştiam că simte, că vrea să mă păstreze lângă el, ca pe o pernă pentru inimă, ca pe o floare la fereastră, ştiam că nu mai vrea, ştiam că-l reţin cele materiale... şi mai ştiam şi că nu poate. Ştiam că toate-s mai puternice decât el, că tinereţea mea calcă cu nesimţire pe a lui bătrâneţe, că viaţa mea se clădeşte pe sacrificiul vieţii lui, că sacrificiile lui îl trag în jos... şi mai ştiu şi că nu ştie. Ştiu că simte, ştiu că-i sincer, ştiu că nu e raţional. Ştiu că trebuie să ştiu şi ştiu că trebuie să simt şi ştiu că simt şi ştiu că nu le ştiu pe toate. Ştiu... aş vrea să mă creadă că ştiu că văd. Aş vrea să ştie că nici eu nu pot.
Eu ştiu, el de ce nu ştie?
Sau poate nu ştiu eu că ştie el.